Rana sângerândă de la Mănăstire

,,La anul când vom fi fericiți să ne vedem aici, să aduceți fiecare de mână și alți frați și surori, iubiți ai voștri, la izvorul milelor și al mângâierilor de la Nicula;” (,,Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu”)

A rămas acolo,

în ograda Mănăstirii Nicula,

ca o rană sângerândă

care a împărțit fiecărui câte un rol,

de victimă și de călău  (Ana Blandiana - ,,Cardinalul Iuliu Hossu, ca simbol”).

Nimeni nu mai încearcă ceva,

nimeni nu poate să o mai vindece.

Doar lacrimile ,,Măicuței Sfinte”,

o mai țin pe verticala meterezelor.

Simte că i se apropie sfârșitul,

presimte că noaptea diavolului,

când va fi spulberată,

pe șerpuirea rebreniană a drumului

 care urcă spre Mănăstire, se apropie.

Noua și uriașa Biserică,

din spatele ei, își antrenează mușchii răsuflării,

pregătindu-i pentru nimicirea ei.

Constată că urmașii celor care au clădit-o,

au uitat de ea,

înecați într-o neputincioasă automulțumire.

Doar pelerinii ,,invizibili”,

în frunte cu Vlădica Iuliu Hossu,

curg spre ea în fiecare an,

 în 15 august, ca atunci, în 15 august 1948

(peste 50000 de pelerini,

la ultimul pelerinaj greco-catolic,

înainte ca Biserica Blajului, să ajungă în catacombe),

 spre Mănăstirea pe care

doi Papi au declarat-o, ca loc al indulgențelor plenare.

De la un an la altul,

de la un 15 august, la alt 15 august,

ea primește în sângele ei, înnoitorul îndemn:

,,La anul când vom fi fericiți să ne vedem aici..”( Iuliu Hossu).

Pe tabla acoperișului ei ,

roua sfârșitului său,

sapă cărări putrezite,

sub ochiul ciclopic al Bisericii din spatele ei.

Mai sus, în dreapta, pe un deluț,

ca niște alveole ale unui univers blagian ,,în destrămare”,

chiliile foștilor călugări bazilieni,

par niște  ,,măsele cariate”,

peste care anotimpurile, lovesc cu barosul,

îl așteaptă pe starețul Mănăstirii, Leon Manu,

să fie dezlegat din cătușele morții,

din închisoarea din Gherla.

Sub umbrela liniștii de sânge,

se pregătește noaptea de Ignat,

a Bisericii lui Iuliu Hossu,

prezent în altarul ei, din 1920 până în 1948,

în fiecare 15 august.

Buldozerele se aud venind,

sub degetul ca o ghilotină,

a unui ordin satanic.

Urmașii pelerinilor ,,invizibili”

s-au închis în mantale de frică,

au tras fermoarul peste

testamentul Cardinalului Iuliu Hossu:

,,Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”,

 revigorați, sub dușul ,,spălării pe mâini.”

Mergeți la Nicula, întăriți cu rugăciunile, cu privirile voastre,

Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, sau cel puțin,

așezați-o ca o amintire în sufletele voastre, ca o amintire:

,,-Am văzut Biserica noastră de la Nicula,

cu câțiva ani, cu câteva luni, cu câteva săptămâni,

cu câteva zile, cu câteva ore, înainte de a fi dărâmată!”.

Ion Radu Zăgreanu