PUBLICISTICA LITERARĂ A UNUI CĂRTURAR ARDELEAN

Din opera lui Ion Pop Reteganul (1853-1905), harnicul învăţător ardelean atât de preţuit de N. Iorga, diversă şi amplă, s-a tipărit şi retipărit mai ales colecţia lui de Poveşti ardeleneşti, care a cunoscut timp de peste o sută de ani numeroase ediţii. Ultima ediţie o datorăm tot lui Constantin Cubleşan şi a fost publicată în urmă cu doi ani (2008) la aceeaşi editură clujeană,Eikon.

Dar Ion Pop Reteganul este şi un nuvelist de inspiraţie rurală, abordând teme sau conturând personaje ce-i configurează efigia literară de precursor al lui Agârbiceanu şi Rebreanu. Este apoi un publicist în buna tradiţie a Școlii Ardelene şi a paşoptismului transilvan care se voia un educator naţional . În cadrul acestei publicistici un loc privilegiat ocupă „ medalioanele literare”- , adică scurte expuneri literare în care se schiţează portretul spiritual al unor scriitori. Ediţia alcătuită de Constantin Cubleşan retipăreşte următoarele medalioane literare: Andrei Mureşianu ( singurul scriitor prezentat în două medalioane literare), Anton Pan(sic!), Ioan Barac, Vasile Aron, Demetriu Cichindeal, Trei uriaşi: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Constantin A. Rosetti. Ele au fost publicate în două reviste literare din a doua jumătate a secolului al XIX „Amicul familiei”(Gherla) şi „Cărţile săteanului român” (Blaj).

Medalioanele literare ale lui Ion Pop Reteganul nu trebuie judecate după exigenţele istoriei literare actuale, ci ale epocii în care au fost scrise şi ţinând cont de scopul lor, acela de educaţie culturală a unor cărturari din lumea rurală. Este evident că formula de „medalioane literare” nu acoperă integral specificul acestor pagini de publicistică literară ale lui Ion Pop Reteganul. Ele sunt în acelaşi timp şi nişte biografii patetice, convorbiri afectuoase cu cititorii pentru a căror educaţie morală şi naţională se străduieşte scriitorul ardelean. Caracterul de convorbiri este conferit de formula de adresare. Aproape toate evocările încep astfel , cu adresări , de largă cuprindere, de un retorism patetic: „Iubit popor român!”, „Popor român!”, „Iubită naţiune română”, sau de rezonanţă cronicărească: „Iubite cetitorule”, „Scumpe cititorule” etc. Aceste formule de adresare se repetă uneori şi în cuprinsul expunerii, imprimând oralitate colocvială evocărilor.

Formulele de adresare sunt precedate de motto-uri sugestive, fragmente caracterizante, strofe întregi sau versuri, preluate din poema eminesciană Epigonii , care pentru Ion Pop Reteganul consituie un îndemn şi un îndreptar al „medalionului literar” evocator. (Lipseşte numai la reprezentanţii Școlii Ardelene, la Ioan Barac, C. A. Rosetti- care nu sunt pomeniţi nici în poezia lui Eminescu şi , curios lucru, la Vasile Alecsandri- singurul scriitor în viaţă la data scrierii acestor pagini).

În prezentarea scriitorilor, Ion Pop Reteganul îmbină coordonate biografice esenţiale cu caracterizări succinte, entuziaste ale operei. La Andrei Mureşanu, Gh. Șincai, Vasile Aron, Dimitrie Bolintineanu, accentuează caracterul dramatic al vieţii, cu note legendare, neatestate documentar de istoria literară:„Închipuiască-şi oricine: să înveţe cineva carte, dar multă carte ca Șincai, apoi să lucre toată viaţa pentru neamul său, iar în urmă să moară pe uliţe sub garduri!”-( informaţie preluată din Lepturariul lui Aron Pumnul şi repetată şi într-un articol al lui Eminescu), „sfârşitul nenorocit” al lui Andrei Mureşanu ar fi fost provocat de efortul tălmăcirii Analelor lui Tacit.

Andrei Mureşanu este convingător atunci când prezintă însemnătatea naţională, educativă a acestor scriitori, altminteri, în afară de Vasile Alecsandri şi D.Bolintineanu, de valoare modestă. Pentru el culegătorul ”Poveştilor ardeleneşti”- reprezentanţii Școlii Ardelene: Samuil Micu, Gh. Șincai şi Petru Maior sunt „trei uriaşi”, prezentarea lor capătă o structură narativă asemănătoare cu a basmelor:„Dacă acum, scumpul meu cetitor, asculţi cu luare aminte acele poveşti, cu atât mai cu luare aminte şi mai cu drag trebuie să ceteşti istoria acelor uriaşi, istorie adevărată, nu poveste, care ne face cunoscuţi trei bărbaţi români cari au fost în adevăr uriaşi….ei au fost uriaşi cu duhul, cu sufletul uriaşi, uriaşi cu puterile sufleteşti, uriaşi cu mintea, înţelepciunea, ei au fost mai uriaşi decât toţi uriaşii cei din poveşti. Numele lor au fost: Șincai, Maior şi Micu sau Clain. Frumoase nume acestea şi scumpe oricărui român cărturar, care scrie” (pp.135-136); Ioan Barac a dat cititorilor „ cele dintâi şi mai iubite două cărţi scrise pentru popor, ba una chiar şi din poveştile poporului şi cari cărţi până azi sunt foarte iubite de sătenii cărturari”. Sătenilor cărturari se adresează Ion Pop Reteganul când prezintă Istoria preafrumosului Arghir şi a preafrumoasei Elena cea măiastră şi cu părul de aur, stăruind şi asupra sensului alegoric al acestei poeme populare: formarea poporului român, dar adăugând, după Petre Dulfu şi sensul filozofic al destinului uman pe treptele diferite ale vieţii,- bucuros să adauge că motivul poetic nu este neapărat împrumutat sau tradus, „ deoarece cu puţină variaţiune” se găseşte şi în poveştile culese de el : Fabulele lui Dimitrie Cichindeal (prelucrate după Dositei Obradovici) au avut „o influenţă deşteptătoare asupra românilor, prin învăţăturile morale şi mai presus de toate prin cele de patriotism”.

Ion Pop Reteganul a preţuit, în mod deosebit, şcoala şi pe marii dascăli ai neamului, văzând , ca reprezentanţii Școlii Ardelene, în acestea, un mijloc de emancipare socială şi naţională a poporului român. Prezentând activitatea didactică a lui Gh. Șincai, elogiază în mod deosebit preocuparea pentru editarea unor metodici „ căci el bine vedea că metoda face pe profesor şi că fără metodă, dascălul ori profesorul e mort cu viaţa în sân, chiar de-ar fi cel mai învăţat din muritori. Pildă a dat prin aceasta oamenilor cari vor fi dascăli , profesori, directori şi inspectori scolastici, că mai întâi să înveţe metodele apoi să-şi caute astfel de slujbe,oh! De l-ar înţelege oamenii barem acum după 105 ani! Pe Șincai îl aflăm mai întâi din românii de dincoace, ocupându-se cu ştiinţele pedagogice, fără de cari şcoale bune nu se pot”(p.144). La fel Petru Maior tipăreşte una din primele sale cărţi cu titlul Didahii sau „ predice pentru creşterea pruncilor”, pentru că „bine vedea că viitorul nostru ni-l croim după cum ne creştem pruncii”, de aceea trebuie să ne îngrijim de „creşterea” lor (Paşoptiştii noştri înţelegeau „creşterea” în sens pedagogic de„ educaţie”).Și el dorea , -ne spune Ion Pop Reteganul- şcoli bune, dar şcoli româneşti, cu limbă de predare română, pentru că în felul acesta se face şi educaţie naţională şi fragmentul respectiv pare un ecou din Epistola Sf. Apostol Pavel care arată că în biserică este mai bine să se rostească puţine cuvinte pe înţelesul credincioşilor decât mulţime de cuvinte neînţelese: „să ne îngrijim să facem şcoli bune, dar şcoli româneşti, naţionale, în ele să aducem dascăli luminaţi, să-i plătim omeneşte, ca să poată sta de lucru şi să înveţe pruncii cât numai se poate bine, dar să ni-i înveţe în frumoasa noastră limbă dacă vrem ca aceia folos să aibă de învăţătură, căci mai mult folos vor avea de o vorbă bună auzită în dulcele, frumosul şi priceputul grai al mamei, decât de o mie de vorbe rostite într-o limbă neînţeleasă”(p.156).

Prezentând pe aceşti scriitori, autorul găseşte prilejul nimerit să îndemne la lectura unor cărţi folositoare pentru educaţia tinerilor, regretând „că se află şi cărţi de acelea cari nu contribuiesc nimic la formaţiunea societăţii, ba se află, durere, şi de acelea cari adaugă mult la corupţiunea societăţii şi a moravurilor ei, cum sunt multe din acele numite romane,novele şi chiar poesii scandaloase pentru cari e daună că s-au aflat tiparului”(p.128). E mâhnit că operele celor „trei uriaşi”Șincai, Micu, Maior, care „lucrat-au…..pentru naţiune mai mult decât oricare alţi fii ai săi”, zac necitite prin depozitele tipografiilor şi prin podurile caselor şi izbucneşte într-o veritabilă apostrofă, de mare actualitate, împotriva inerţiei şi suficienţei intelectuale: „De ce folos e că a inventat cineva cartea, dacă nu-şi cumpără cărţi să se lumineze când are vreme. Au iese cineva din şcoală deplin luminat? Feri Doamne! Nimeni nu este destul de învăţat la ieşirea din şcoală, auziţi? Nime, nici popa, nici dascălul, nici judele, medicul, notarăşul, avocatul….Nime, ci după ieşirea din şcoală mai trebuie mult să citească, că nu pentru molii şi şoareci scriu cărturarii cărţile, ci pentru oameni ştiutori de carte şi iubitori de învăţătură”. Apoi prin silogisme al căror adevăr este evident, conchide:„cine iubeşte un lucru, are unelte cu care să-l poată face; cine iubeşte cartea , are cărţi (subl.ns.).Dacă dar, preotul, învăţătorul, judele, notarăşul ş.a. cărturari vezi că nici cărţi nu-şi cumpără, nici gazete nu le mai umblă, atunci, bun cititor, să ştii că aceia neiubitori de învăţătură sunt” (pp. 161-162).

Elogiul frecvent al lui Ion Pop Reteganul este pentru acei scriitori şi acele opere care au un caracter simplu şi accesibil cărturarilor satului. În aceste rânduri vedem şi o caracterizare a operei sale (sau o autocaracterizare) :Anton Pann „ a cultivat literatura populară cu bun succes”, Ioan Barac ne-a dat „ cele dintâi şi mai iubite două cărţi scrise pentru popor; mai popular scriitor decât el mai că nu aflu, la el totul e simplu, natural, nemăiestrit, de aceea şi atât de iubit de poporul său”(p.93). Chiar şi aceste pagini de publicistică literară, cuprind sub forma unor reflecţii amare, zicători populare, care accentuează caracterul colocvial, de cuceritoare oralitate al expunerii: „ Vai lume, lume eşti deşartă, ca şi punga mea cea spartă”; „Dar bine a zis cine a zis că în tot răul este şi un bine”; „ Căci viitorul este al lor, al pruncilor, a noastră este sapa şi lopata”.

„ Medalioanele literare” ale lui Ion Pop Reteganul sunt, de cele mai multe ori, completate cu texte alese din scriitorii prezentaţi, aşa încât ele capătă şi forma unei crestomaţii : din Anton Pann – se reproduce fabula Roza şi spinul, din Dimitrie Cichindeal – fabula Muierea şi găina, din Dimitrie Bolintineanu –O fată tânără pe patul morţii, din Vasile Alecsandri – se reproduc trei poezii:Steluţa, Adio Moldovei şi Cântecul gintei latine ( aceasta precedată de îndemnul de a fi memorată: „Deşi ştiu că celor mai mulţi din bunii cetitori le este cunoscută, totuşi o pun şi aici, că merită să o înveţe de-a rostul tot românul, dimpreună cu Deşteaptă-te române”, (p. 171) etc.

Reeditarea acestor pagini de publicistică literară ale Reteganului, confirmă aprecierea exegeţilor săi despre cărturarul iluminist, în tradiţia Școlii Ardelene, cu portrete şi medalioane literare, care va fi continuat de Al. Ciura şi Agârbiceanu prin „foiletoane literare” sau broşuri de popularizare ale „ cărturarilor şi cântăreţilor noştri”. Constantin Cubleşan a început, cred, un proiect editorial, care va fi continuat; aşa că după Poveşti ardeleneşti şi aceste Medalioane literare, aşteptăm reeditarea nuvelisticii lui Ion Pop Reteganul, şi o altă culegere de publicistică, aceasta adunând articole pedagogice, dar şi pagini jurnalistice de îndrumare a sătenilor pentru horticultură, pomicultură etc. În felul acesta, dascălul din Reteag, preţuit de Nicolae Iorga, prin reeditarea aproape integrală a operei, ar apărea istoriei literare actuale în adevărata lui însemnătate.