În amintirea pictorului de la Rodna – Florea Guşă Şevaletul

- Ană, facă-mi un cal!

- Cum să ţi-l fac?

- Din lemn.

- Pentru ce-ţi trebuie cal?

- Să mă urc pe el şi să merg după tine când mergi la prietene ...

Băieţelul avea trei anişori iar sora lui zece.

Ea mergea la şcoală şi-i plăcea să deseneze deşi a luat un trei la desen pentru că a desenat o casă, în casă o femeie căreia i se vedea ceva ... prin poale. Era în clasa I.

Tovarăşa învăţătoare a prins-o în timp ce încerca să şteargă obiectul ruşinos. A fost prea târziu. Mare dramă pe biata fată!

Notele erau de la 1 la 5 şi-a rămas cu media 4, singura între celelalte de 5. A trecut dar isprava aceasta a urmărit-o toată viaţa.

Îi plăcea să deseneze şi după ce-şi făcea temele îl învăţa pe frăţiorul ei. Era o bucurie pentru el, poate singura, deoarece l-a ţinut la pat o boală nemiloasă (poliomielita ce bântuia atunci) până la patru ani.

Ca să-i treacă de supărare şi zrât băieţelului, tatăl său, Ion, i-a făcut din tălpile de la legănuţ un gen de cal, i-a pus cap „sculptat” din lemn cu două beţe de care se ţinea. Aşa se legăna cât era ziulica de mare până se întorcea surioara lui de la şcoală, îi aducea câte o Luminiţă, revistă ce apărea pe vremea aceea.

Acestea erau bucuriile băieţelului care a început şi el să deseneze ... Desena ceea ce sora lui desena în clasa a III-a iar el avea trei ani.

Ajuns la adolescenţă băiatul de odinioară spunea prietenilor: acesta a fost blestemul şi norocul meu – desenul.

Sora lui a plecat la liceu, apoi la facultate, s-a căsătorit ... iar fratele făcea şi el drumul lung spre şcoală de trei kilometri dus şi trei întors, apoi a plecat la un liceu de specialitate însă pasiunea pentru pictură n-a dispărut.

Grijile vieţii au dus-o pe sora sa pe alte meleaguri însă el s-a întors la casa părintească şi iar acelaşi drum lung şi greu, către slujbă de data aceasta.

Parcă văd un tablou cu o fetiţă încălţată cu opinci, cu ciorapi de lână, hăinuţă de pănură, cămăşuţă şi cătrinţe iar pe cap o năframă mare din lână, croşetată de mama ei. Parcă a coborât din tablourile lui Grigorescu.

Îl pictase în piaţă un pictor amator ce făcea portrete unor personaje ce ieşeau în evidenţă în viziunea sa. Poate aşa îşi câştiga zilele bietul pictor ... pictând în pieţe.

Acest mic personaj s-a întâlnit tot într-o iarnă cu un lup. L-a confundat cu un câine ... S-a speriat şi acesta de mogârdeaţa ce se îndrepta spre şcoală. A vrut să-l servească cu o bucată de „pită de mălai”, merindea ei.

Copiii minerilor mâncau la cantină. Ea, fiică de ţăran, saliva pe lângă cantină, pentru că ai ei aveau de dat cote, porc la contract şi altele, făceau plăcinte o dată pe săptămână iar pâine când primeau cartela de la mineri în schimbul laptelui pe lună ...

Trecute vremuri! A mâncat şi la cantină în timpul liceului sau la facultate. Doamne bune erau mâncărurile când era la facultate !!!

Alt portret „O fată cu-n trandafir galben”, fata visătoare, mai mult tristă, cu mâinile lăsate pe masă, iar între degete un trandafir galben ... Era gelozie, neputinţă, suferinţă?

Alături un peisaj de toamnă, un singur copac bătut de vânt, abia se putea ţine în rădăcini dar nu renunţa.

Era pictorul, sufletul său, bătut de vijeliile vieţii ...

O expoziţie?

Poate.

Un mânz abia născut gata să se ridice. Oare va reuşi?

Apoi un piesaj de primăvară cu un pom înflorit şi-o căsuţă albă. Amândoi (pomul şi casa) atât de singuri ... Alte tablouri cu cai şi fete frumoase ...

Oare de ce oamenii doresc tot ce le este cu neputinţă?

Măcar visează ... Visele nu le poate nimeni fura ... ca şi speranţa.

Fetiţa „din tablou” suferea când ceilalţi copii se dau pe paralele. Ea nu putea fiind îmbrăcată „ţărăneşte”.

Nu avea costum de gimnastică şi atunci şi-a făcut în grădina casei părinteşti „paralele” dintr-o cracă de copac ... Crengile s-au rupt sub „greutatea fetei” şi a căzut pe o coastă zgârâindu-se toată ...

Deşi sângele îi şiroia din mânuţe, faţă şi picioare n-a plâns, a mers la pârâul ce trecea prin grădina casei părinteşti şi s-a spălat să n-o vadă mama ... Nu vroia să ştie nimeni că suferă ... Aşa era viaţa şi-a acceptat-o cum era ...

Un alt tablou: aceeaşi fată înconjurată de miei, într-un şopron, le căuta căpuşe fiindcă îi iubea din tot sufletul şi nu vroia să sufere din cauza lor. Toată era sânge pe degete pentru că le omora, se umplea şi ea de acele insecte scârboase dar nu-i păsa. Blânzii mieluşei o sărutau pe mânuţe, pe faţă şi ea era fericită aşa.

Degeaba o striga mama sau bunica, nu se arăta nici chiar când se înnopta.

Atunci venea tata, slobozea mieluşeii la oiţe (să mănânce) şi fata se dădea bătută asistând la bucuria de a se întâlni mieluşeii cu mamele lor care-i alintau şi-i hrăneau.

Aceasta era lumea de basm în care trăiau cei doi copii, frate şi soră.

O expoziţie? Să zicem ...

Un tablou de ... Paşte.

O fetiţă, cu ochişorii curioşi, îmbrăcată ca o păpuşă, ţărăneşte (româneşte se zicea pe vremea aceea), cu cătrinţe galbene, săndăluţe, cămăşuţă cu flori roşii, galbene şi albastre (mama super „patriotă”), cu batic şi trăistuţă mergea după ouă. A intrat şi-n case „de alt neam”. Acolo a primit o bomboană sau nimic. A rămas dezamăgită ca şi atunci când şi-a pierdut mama în biserică şi-o căuta după cusătura de la cătrinţă ... Era aşa de mică că nu vedea până la „faţa” omului.

Un şoricel curios!...

Uşa se deschide încet ... Vraja se destramă. Apare fiică-mea. Mă cheamă să merg la masă. Bunica a făcut plăcinte, zice ea şi ... vorbeşte politică.

Ha! Ha! Ha!

În cameră a rămas şevaletul acoperit cu tricolorul.

Straniu mobilier. Stăpânul şevaletului a plecat dincolo, în lumea lui ... prea devreme.

Au rămas tablourile şi sufletul creatorului printre ele ...

Un tablou ciudat: doi copaci îşi âmpreunează coroanele, în depărtare lumină, dă impresia că-i tunelul timpului ... Cred că de după ... privesc ochii pictorului.

Cu drapelul ce-i?

Pe vremuri, la sărbătorile naţionale trebuia să fie pus tricolorul la fiecare casă.

Când s-a schimbat regimul drapelul a rămas lângă şevalet în casa bătrânească, un gen de muzeu neoficial.

Ne aduc aminte că odată au trăit acolo oameni, a fost un pictor, dovadă şevaletul şi acei oameni simţeau ceva după ce apărea curcubeul ... după o ploaie cu bulbuci.

Şi acum ... un autoportret cu pictorul, cu mustaţa-n vânt, o privire dură şi fixă, în faţă o mână întinsă cu degetul arătător în faţă.

Condamna pe cineva?!

„Nu vă miraţi că odată şi voi veţi fi ca mine!”

Prof. Ana Berengea, Ilva Mare