PRIMA AVENTURĂ A VIEŢII (2)

Copil neştiutor, urmăream zborul păsărilor, prin dreptul geamului, liber în faţa razelor calde ale soarelui.

Erau vrăbiile flâmânde care ciuguleau lacome şi flâmânde, fărimiturile puţine rămase de la masa noastră modestă. Ca să nu se lase frigul în încăpere, mama mai aruncă două, trei bucăţi de lemne peste jarul în sobă.

Limbi vesele de lumină, începeau, să lumineze, de-odată, pereţii albi şi scorojiţi ai locuinţei. N-a fost nici timp, nici cine să zugrăvească în anii de război.

Soba, duduia ca o locomotivă cu aburi, semn că afară , iarna, stăpânea peste vreme.

Era, foarte greu, de procurat lemne pentru foc. Păduri existau în jur, mimic de zis, dar lemnele, mai presus de lege, nu avea cine să le procure. Fără foc, nu putea nimeni, rezista! Ar fi însemnat, o tragedie nesuportabilă, o răceală, chiar şi simplă, pentru un puşti micuţ ca mine, tocmai atunci. Şi apoi, nu exista măcar, un singur medic în sat.

Şi eram, totuşi, în vreme de război. Singurul noroc, dacă îl puteam numi aşa, îl aveam cu un sanitar, între două vârste. Dar, măcar era priceput! Omul, pregătit şi foarte calm, de altfel, se străduia, din răsputeri să rezolve toate necazurile suferinzilor. Atât cât putea şi ştia, sanitarul nostru se străduia. Totdeauna şi ceva pe deasupra. ŞI totuşi de multe ori, a reuşit şi imposibilul. Până atunci, grijile mamei m-au ferit de toate neplăcerile.

O văd şi acum, aşezând pe plita fierbinte, crăticioara smălţuită cu lapte de la mama LELA. Era suplimentul meu de hrană, ce se adauga celui primit de la pieptul mamei.

Laptele, supravegheat a fiert repede cât ai bate din palme.

Ridicată de pe plită, crăticioara a fost aşezată pe un taburet să se mai răcorească pe parcurs.

Cratiţa, bine răcită, urma să fie acoperită cu un capac şi aşezată de rezervă, într-un dulăpior din cămara rece.

Soarele îşi trimitea darnic razele calde şi bogate prin sticla ferestrelor.

Astfel, se resimţea mult, sporul de căldură din încăpere. Moleşeala, îndeamnă la somn. Dar tocmai eu, mă împotriveam unei asemenea odihne.

În acel timp, eram aliatul razelor de soare a căror joc mă cucerea, îndemnându-mă să mă alătur cu un ursuleţ şi un căluţ din pluş. Mă jucam cuminte în covata mea, aşezată pe duşumea,

Eram atât de absorbit de jocul cu prietenii mei din pluş, că până şi mama a rămas, deosebit de mirată şi satisfăcută de jocul meu.

Lădiţa pentru lemne din faţa sobei se golise, complet. Profitând de cuminţenia mea de zile mari, mama se strecură pe uşă, cu paşi uşori cu gând să mai aducă în casă, un braţ cu lemne. Dar, cum, copii cuminţi şi babe frumoase, nu prea ştiu să se afle, nici eu nu am reuşit să fac excepţie!

Şi, tocmai atunci mi s-a năzărit să-mi schimb jocul şi să născocesc, altceva. De-a buşilea şi foarte hotărât am reuşit să mă ridic în picioare, la înălţimea taburetului pe care trona, crăticioara cu lapte: Ca un expert, am prins cu mânuţele, torţile laterale ale cratiţei. Şi am pornit-o dârz, mergând singur şi fără nici un ajutor pe propriile mele picioare. Mă îndreptam direct spre uşă, în întîmpinarea mamei.

Nu ştiu, de unde, atâta hotărâre şi siguranţă proprie.

Când a deschis uşa, biata mama, într-o clipă era să cadă cu tot cu lemnele din braţe. Fiul ei, cel mai sigur umblător de pe pământ călca foarte ţanţoş, înfruntând lumea cu o cratiţă de lapte în braţe!

Văzându-şi mama, a uitat de toate. Cratiţa a fost abandonată. Avea nevoie de mânuţe, pentru o îmbrăţişare. Laptele s-a revărsat în voie, pe pieptul lui micuţ de copil, Atunci a izbucnit un plânset, dar mai mult de spaimă, decât de durere. Noroc că, laptele s-a mai răcit, între timp. Nu atât, însă cât să nu-şi lase urma trecerii sale pe piept. Ea mi-a rămas, până astăzi, ca amintire a primilor paşi şi a primei mele aventuri din viaţă.

La auzul, ţipătului meu de copil din, două, trei mişcări, vecina Lucreţia Lui Bârgăoanu era deja, prezentă în mijlocul casei. Nici o ştire, nu se puea afla, fără prezenţa ei la locul faptei.

- Dar, de ce plângi, tu Ioană, draga mamii?...Nu fi copilă! Băiatul tău, văd bine, că n-a păţit mare lucru. Eşti tare harnică – l-ai şi schimbat de cămăşuţa udă şi nici nu mai plânge, şmecherul. Ştie el că a făcut o mare poznă!

- Adă repede, un pic de oloi de Floarea Soarelui să ungem opăritura şi gata!

Copilul nu mai plânge şi se vindecă repede. Mai mult a fost spărietura, decât opăritura. Şi eu m-am spăriet. L-am auzit din bucătărie plângând tare şi am şi trecut ca fulgerul direct prin gard, că ş-asa e copt. Numai bun de pus pe foc! Când ne-or veni bărbaţii acasă să facă altul, nou. Acum, la ce ni-i bun?! Cătanele care vin, n-au nevoie de garduri! Uite, că ficiorul tău s-o liniştit! Mâine, poimâne, se face bine şi o să uitaţi şi de păţania asta. Şi-o să vie altele. Să bat în lemn, să nu mai vină!

Uită-te, Aurel al meu, numai cu vre-o doi ani îi mai mare ca al tău şi Doamne, câte trăznăi mi-a făcut împeliţatul?

Acum, uite că-i mare şi sănătos!

Tu, de-acuma, o să dai de mai greu. Ţi-a scăpat băiatul “la picioare”, acum prinde-l dacă poţi. Ai mare grijă de el! Şi, Doamne-fereşte, la orice necaz, strigă-mă că nu-s departe, şi-ţi sunt prezentă!

Uită-te că am burtă mare şi poate îţi fac o noră, să fim şi neamuri!

Şi se porniră, amândouă pe un râs sănătos. Poate că, mamele să fi sporovăit mai mult. Rana uşoară s-a vindecat repede. Urma ei, însă mi-a rămas ca dovada primei mele aventuri. De atunci, iată, merg singur pe aceleaşi picioare, acum îmbătrânite şi reumatice.

Dacă, după şaptezeci de ani, cineva mi-ar măsura lungimea paşilor parcurşi în lungul vieţii, ar putea constata că lungimea lor, ar înconjura cel puţin de două, trei ori globul nostru, pământesc!