Delia Tatiana Velescu: Mariana

Privesc coala albă din fața mea și-mi las gândurile să străbată drumul înapoi, spre anii copilăriei, spre ziua în care am cunoscut-o pe Mariana. Pe „tanti Mariana”. O prietenă a mamei, a cărei viață tumultoasă, de dăruire, dragoste, de sacrificii, a dus-o spre pierzanie. Încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru început și cred că pot să încep așa:
Aveam doisprezece ani când, într-o zi, la vremea înserării, am pornit împreună cu mama, sora mea, fratele mamei cu soția și cei doi copii – verii mei mai mari, care tocmai sosiseră la Bistrița într-o mică vacanță după recâștigarea Ardealului, la sfârșitul celui de al 2-lea război mondial –, peste Podul Budacului unde, cu poarta larg deschisă și împodobită cu crengi de brad, ne aștepta, împreună cu soțul ei, inginer silvic, doamna căreia aveam să-i spun „tanti”. Dar în această povestire am să-i spun simplu, Mariana. Gazdele erau o pereche frumoasă și, cu toate că el se bâlbâia ușor când vorbea, avea farmecul lui. Vărul meu, năzdrăvan, îi spunea „talâmbătăfâs”. Desigur, inspirat de zgomotul făcut de sonda din sticla cu sifon pe sfârșite.
Am petrecut multe seri frumoase împreună. Ne plăcea și ascultam cu multă atenție poveștile lor din perioada refugiului. Trecuse cred mai bine de un an de când eram din nou acasă, dar amintirile acelor timpuri, amintirile războiului, ale surghiunului, le îndurera încă sufletul și se simțea în glasurile lor tristețea. Le trăisem pe unele și eu, dar povestite de alții, mă impresionau și nu-mi venea să cred că am trecut și eu prin ele. Nu știu cum se făcea, dar aproape întotdeauna serile se terminau cu astfel de povestiri. Mariana era învățătoare și avea un dar de a povesti care, pe noi, copiii, dar ce spun, nu numai pe noi, ci pe toți cei prezenți, ne încânta. A fost o femeie remarcabilă.

*

1946-1947. Anii în care România, peste faptul că era înglodată în datorii, a fost secătuită de secetă. Din Moldova, cea mai afectată de stihiile naturii, a sosit la Bistrița un vagon cu copii pe care părinții, în disperarea lor, i-au trimis în Ardeal cu speranța că vor scăpa cu viață. Mama și Mariana au făcut parte din comitetul care s-a ocupat de plasarea unor astfel de copii la familii, dar care degrabă i-au luat în îngrijire. Eram la școală când, spre sfârșitul orei, am văzut ușa clasei deschizându-se ușor și pe mama, care mi-a făcut semn cu mâna că mă așteaptă. Venise să-mi spună că printre copii sosiți era și unul de doar câteva luni, învelit numai într-o cârpă. Am citit pe chipul ei întrebarea. Da, i-am spus. Poți să le iei. Era vorba de o cămășuță și o bonețică pentru nou născuți, pe care le-am confecționat la orele de „lucru manual”, care la acea vreme se țineau în primi ani de liceu. Totul a mers foarte repede. În câteva ore, nu mai rămăsese decât un băiețel de vreo patru-cinci anișori, un țigănuș slăbuț, slăbuț, cum de fapt erau toți cei nou veniți, cu ochi mari, negri, un pic speriați, care parcă te întrebau: „Pe mine cine mă ia?” Nu mai era nimeni. Cum Mariana nu avea copii, s-a sculat, l-a luat de mână, și a plecat cu el acasă. Îl chema Marinică.
Așa s-a făcut Mariana cu un copil, spre disperarea soțului ei care nu dorea asta. Totuși, în timp, s-a obișnuit și el, gândindu-se că această situație nu va dura foarte mult. Că părinții lui, atunci când lucrurile vor reveni la normal, vor veni să îl ia. Marinică s-a adaptat foarte repede la noua lui viață. Mânca pe săturate, era îmbrăcat frumos și îi plăcea mult la grădiniță. Așa a trecut anul, fără ca nimeni să se mai intereseze de el. Toate încercările lor de a-i găsi părinții au fost zadarnice. Nu știu care a fost adevăratul motiv, dar, într-o seară, la puțin timp după Ignat, Mariana cu Marinică și cu o valiză mare au venit la noi. A rugat-o pe mama să îi găzduiască o vreme, deoarece și-a părăsit bărbatul și, arătând spre valiză, ne-a spus că a luat și porcul pregătit pentru iarnă. Îl tăiaseră de curând. „Avem ce mânca”, a spus, gândindu-se poate, că încă două guri în plus ar fi o povară. O clipă mama a fost descumpănită, dar revenindu-și repede, ne-a pus la treabă. Cum nu făceam focul decât în dormitor, am scos masa și am adus canapeaua din sufragerie. Valiza cu afumăturile a dus-o jos în magazia tipografiei, unde mai aveam și noi conserve și lemne. Provizoriu a spus mama, apoi vom vedea. Dar, într-o dimineață de decembrie, când s-a dus să aducă ceva de acolo, ușa tipografiei era sigilată. A urmat naționalizarea. Cu mare greutate, mama a reușit să obțină aprobarea pentru a scoate afumăturile care nu erau ale noastre, dar conservele și lemnele au rămas acolo. Când domnul Haek, cel care fusese numit de către stat drept administrator unic al tipografiei, a venit să deschidă ca Mariana să-și ia afumăturile, pe Mama, vigilent, nu a lăsat-o să ia nimic. „Nu aveți aprobare!” Da, în supărarea ei, a uitat de ele. Tipografia a fost a bunicului meu, George Matheiu, iar după reîntoarcerea noastră din refugiu, cum fratele și surorile mamei nu s-au mai întors, a cumpărat de la ei utilajele și ce a mai rămas din ea. Însă, după o muncă de luni de zile până am reușit să o punem pe picioare, a venit naționalizarea. Utilajele au dispărut într-o noapte, iar la câteva zile, a apărut în locul ei o tapițerie. Nu am mai intrat niciodată în acele încăperi. Pe cei doi muncitori îi salutam doar din ușă, sau le băteam în geam.

*

Șederea lor la noi a durat luni de zile, poate un an, poate chiar mai mult, nu mai știu, dar ne-am obișnuit și era chiar distractiv. Când ieșeam la zăpadă, nu la distracție, ci la făcut potecă după ninsoare, Marinică era fericit. Se ținea după noi cu lopățica lui, îmbujorat la fața, cu zâmbetul pe buze și, în timp ce noi netezeam stratul mare de zăpadă, el rostogolea un bulgăre și făcea în mijlocul pieței din fața case un om de zăpadă. Apoi, împreună, îi făceam chip. Ne-am hotărât să îi arăt orașul, așa că, atunci când timpul îmi permitea și cum mie îmi plăcea să mă plimb, am pornit într-o recunoaștere.
Primul drum, fiind iarnă, l-am făcut la patinoar. Marinică era curajos și s-a ținut bine pe patine. De multe ori, când cădea, o făcea dinadins ca să mă distreze. Duminicile când mergeam cu toții, era cel mai fericit. Mariana nu patina, dar îi plăcea să ne privească în timp ce sorbea un ceai cald, în acordurile fanfarei. La săniuș mergeam pe valea Budacului, care era mai aproape de casa noastră și unde erau întotdeauna mulți copii și mulți tineri. În plimbările noastre, într-o dimineață, trecând prin fața cinematografului „Omnia”, care era vizavi de Liceu, odată m-a rugat să-l duc și pe el. L-am dus chiar atunci, deoarece era matineu și tocmai rula un film cu Stan și Bran. Am primit bilete în primele rânduri. Marinică era foarte emoționat. Era pentru prima oară la cinematograf. Când s-a stins lumina, s-a lipit de mine, iar când Bran a înaintat cu mașina spre noi, a țipat și mi-a sărit direct în brațe. M-a sufocat, iar cei din jur s-au amuzat. A trebuit să plecăm înainte de terminarea filmului. Multă vreme a refuzat să mai intre în sala de cinema, dar, până la urmă, de teamă să nu mă supăr, a acceptat. Am văzut un film cu Mickey Mouse, la care s-a distrat, a râs zgomotos, iar la sfârșit mi-a sărutat, pe rând, fiecare deget. Buricul degetelor. M-a uimit și m-a impresionat gestul lui. L-am îmbrățișat.
Odată cu venirea primăverii, am mutat canapeaua la loc în sufragerie, și am adus un pătuț pentru Marinică. Cum în sufragerie se putea intra și din hol, totul a devenit mult mai comod. Dimineața luam micul dejun împreună, după care, fiecare își vedea de treburile lui. Mariana pleca prima, în grabă, deoarece trebuia să îl ducă întâi pe Marinică la grădiniță, apoi la treburile ei. Mama la serviciu, iar noi două la școală. Cine venea primul acasă, trebuia să pună masa și să aprindă focul în bucătărie. În ce privește mâncarea, la acea vreme nefiind prea variată, mergea repede. Afumăturile aduse de Mariana, consumate cu multă grijă, ne îmbogățeau simțitor meniul. Apoi, după-masa, când Mama și Mariana aveau „activități patriotice”, Marinică rămânea în sarcina noastră. Sora mea își găsea repede ceva de lucru și, astfel, simpaticul țigănuș mă privea cu ochii lui mari, negri și aștepta cuminte să vadă ce fac.
Îl așezam pe un scaun la masa unde îmi făceam lecțiile, în fața mea, îi dădeam o foaie de hârtie și un creion și îi spuneam: „fircălește”, adică mâzgălește ceva până îți spun eu. Apoi ne jucăm. I-am arătat la ce spuneam eu „fircălit”. Am făcut niște linii, o căsuță, un pom, rotocoale și multe altele. Uneori m-a uimit. Puștiul avea talent. Drept răsplată, seara, după cină, făceam câteva tururi pe corso. Primăvara, pe sub castanii înfloriți, era o splendoare. Dar, cel mai mult îi plăcea când făceam turul podului. Prima oară când am făcut această escapadă a fost speriat și s-a agățat de mine ca o maimuță. Speriat nu atât de lumina slabă care pătrundea prin ferestrele mici și pânzele de păienjeni, cât de poveștile mele care, uneori, mă înfiorau și pe mine. Dar a învățat drumul, spun drumul, deoarece podul acoperea mai multe corpuri de clădire, unele cu etaj, altele fără și trebuia să urci sau să cobori. A intrat în jocul meu, spunându-mi și el tot felul de năzbâtii, inspirat din cele povestite de mine, sau din cele trăite și văzute pe drumul lung, făcut cu trenul, singur, speriat, printre necunoscuți spre necunoscut. De părinții lui, de Moldova, nu vorbeam niciodată. Când îl întrebam, se uita la mine cu ochi mari, parcă cerând îndurare. Vedeam pe chipul lui teama, disperarea. Nici Mariana nu știa prea multe. Sau poate că da, dar prefera să tacă. Așa că am dat uitării acest subiect.

*

Când a venit vacanța, petreceam aproape tot timpul împreună Marinică. Făceam turul orașului. Îi plăceau pasajele înguste și asculta cu bucurie poveștile mele despre spadasini, prinți, prințese și balauri, privindu-mă uneori înspăimântat cu ochii lui mari. La „moară”, vechea moară a orașului, undeva în spatele fostei cazărmi și unde te puteai răcori în zilele prea călduroase, nu prea mergea cu plăcere. Se temea de apă, așa că îl lăsam la mal, în timp ce eu învățam să înot cu o scândură, ajutată de valuri și prieteni. De „cascadă” nici nu mai vorbesc. Era o adevărată aventură. Acolo mergeam toți trei. Adică el, sora mea și eu. În timp însă, s-a acomodat, și a început să nu-i mai fie teamă de apă. A învățat chiar să înoate. Dar marea lui bucurie era atunci când ne așezam toți trei sub valul cascadei de apă, în bazinele de sub șuvoaie. Era minunat.
Duminicile urcam cu toții pe „Schieferberg”, Pădurea Codrișor, un loc de plimbare, de relaxare al Bistrițenilor. Înarmați cu bețe pentru sprijin, traista cu merinde și muzicuțe, plecam dis de dimineață. La podul Budacului ne întâlneam cu prietenii și urcam în șir indian cu voie bună, cântând și spunând glume. Deși în poieniță nu mai era chioșcul de odinioară și nici fanfara militară, natura ne răsplătea cu generozitate.
Într-o zi, în timp ce Mama și Mariana își fumau țigările așezate pe pragul ușii de la bucătărie, ușă care dădea spre curte, Mariana ne-a spus cu o oarecare tristețe în glas, că a sosit timpul plecării. Nu ne-a spus unde. Ne-a spus doar că pleacă din oraș. Și ne-a mai spus că e mai bine să nu știm unde și că o să mai treacă ea pe la noi, când o să poată. Când a sosit ziua plecării și ne-am luat rămas bun, îmi amintesc, era o zi de toamnă superbă. Plecând, au traversat părculețul din fața casei, adierea ușoară a vântului flutura eșarfa albastră pe care Mariana o avea în jurul gâtului amestecând-o printre frunzele care, în feeria minunată a culorilor, în căderea lor, dădeau momentului un aer nostalgic, iar Marinică flutura deasupra capului băscuța lui albă, fără să privească înapoi. Nu i-am mai văzut niciodată. Casa a devenit mai pustie, iar păianjenii din pod au continuat să-și țeasă în neștire minunatele lor pânze.

*

Anii au trecut unul după altul, fără nici o veste din partea lor. Peste timp s-a așternut uitarea, lăsând doar frânturi din acel an în care, împreună, am trecut mai ușor peste durerile lăsate de război, de despărțiri, de neîmpliniri, de vise sfărâmate.
Pe pervazul ferestrei s-a oprit o frunză. O frunză îngălbenită care mi-a șoptit: „E toamnă”. Gândul m-a purtat dincolo de timp, în lumea copilăriei, a adolescenței, a anilor care prin trecerea lor în timp mi-au alinat durerea, mi-au mângâiat sufletul. Am revăzut ziua în care amândoi, Mariana și Marinică, ținându-se de mână, s-au oprit un timp la noi. Am luat frunza și am pus-o în filele unei cărți, alături de desenele „fircălite” de Marinică. A fost toamna în care am aflat destinul lor.
Mariana s-a stabilit undeva pe valea Bârgaielor, în armonie cu un ofițer de la vânători de munte, un „grănicer”. Ani de zile i-au ajutat pe cei care, retrași în munți, urmași ai „cătanele negre”, duceau o luptă de rezistență împotriva regimului asupritor al comuniștilor. I-au aprovizionat cu arme și muniții. El le aducea, ea le ascundea, iar când se ivea prilejul, le trimitea în munți. Dar, cum spune zicala: „Ulciorul nu merge de multe ori la apă”, ulciorul lor, într-o zi, s-a spart. Cineva i-a denunțat. Ce s-a întâmplat cu ei, nu știu. Dar, cu siguranță, undeva, pe valea Bârgaielor, într-un anume loc, în toamnele târzii când liniștea serii cuprinde în mrejele ei sufletele celor rătăciți peste timp, cad ușor, ca într-un ultim vals al vieții, frunzele toamnei. Peste ei, în vreme, peste veșnicie.