Popas la casa părintească

            ”Grădina lui Florea Gușă e alcătuită din tot soiul de trepte, rafturi și polițe, fiindcă atunci, la începuturi, pământul Rodnei n-a avut răbdare să se așeze cum se cuvine și, din călcătură tare în călcătură moale, s-au izvodit asemenea bizare înfățișări de aluat dat peste margini.

            Satul a rămas undeva, în vale, și-n grădina lui Florea s-aude frunza plopului, care bate vântul când nu bate, precum și sopotul adormit al pârâiașului mărunțel.

            O căsuță ca toate celelalte se ține semeață pe-un tăpșan sub care bănui cocoașa stâncii. În jurul casei, tăiate egal și clădite meticulos, lemnele iernii care va să vină.” (Mircea Radu Iacoban – Sub Inău în Convorbiri literare, 1988)

            Așa descrie scriitorul ieșean locul unde am poposit cu familia într-o toamnă când încă auriul nu-și făcuse pe deplin apariția și verdele se alinta sub lanul de brândușe de toamnă care zâmbeau cu petale mov deschis și pe care nepoțica Mara le culegea într-un coșuleț de nuiele rămas de la străbunica Maria.

            Părinții Marei culegeau merele roșii și galbene asemenea unor portocale ce se îngrămădeau în sacii aduși de bunicul Ionel, preotul de la Ilva Mare.

            Soarele ne mângâia creștetele și simțeam cum sufletul celor plecați în lumea lor, dincolo de deal, ne rumăreau, ne protejau și se bucurau că am reușit să călcăm acest pământ atât de drag lor, unde mama Maria a viețuit împreună cu cățelușul Dari și armata de pisici până la 91 de ani (8 iulie 2016) păstrând în suflet imaginea dragului ei fecior – Florea.

            Sora sa, Ana, semnatara acestor rânduri, stătea pe butucii proaspăt tăiați din plopul ”mamei” în amintirea lui Florea și gândea cu duioșie la fratele ei și cu ”Emoție de toamnă” la Nichita Stănescu, poetul adorat de Florea:

            ”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva

            cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

            Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

            că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

            că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

            și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

            Și-atunci mă apropii de pietre și tac

            Iau cuvintele și le-nec în mare.

            Șuier luna și o răsar și o prefac într-o dragoste mare.”

            ”Dragostea mare” a mamei Maria pentru Florea și grădina casei le-a adunat în traisat sufletului cuvânt cu cuvânt.

            Îmbrățișa cu privirea fiecare colțișor al livezii când singurătatea o copleșea și era în stare să sărute pământul pe care l-a iubit ca și Ion a lui Liviu Rebreanu.

            Când o vizitam, destul de des, după plecarea lui Florea, într-o altă lume a lui, îmi spunea despre tata Ion cum au construit căsuța în care locuia, despre socrii, Florea și Paraschiva, despre părinți, Iosif si Ana, fratele Alexandru, sora Victoria.

            Bunicul Florea o încânta ca și pe Florea cu poveștile din război, cum s-a întâlnit cu Zâna Pădurii când era cioban.

            Bunica Paraschiva i-a ținut de urât când Florea era plecat la Clubul elevului și depăneau amintiri din tinerețe.

            Pe bunicul Iosif și-l amintea cum punea în genunchi pe cei trei copii: Maria, Alexandru și Victoria, în fața lui și ziceau cu voce tare rugăciunile, el ca un patriarh zicea ”Tatăl nostru” și ei repetau cu pioșenie. Îl ținea minte cum citea ziarul ”Albina”.

            Mama Ana era pentru ea un model de hărnicie care niciodată nu termina cu munca, neavând timp să se ocupe de ei cum o făcea tatăl Iosif.

            Nu uita să-mi spună despre ea că în timpul războiului s-a ascuns în porumb când au început bombardamentele asupra Rodnei cu ”cingeauăle” (prosoapele) pentru ”marea trecere” ... și au dus fetele la casa din câmp, cu animalele din gospodărie (vaca și oile), să nu fie pradă cătanelor (soldaților).

            A sosit măritișul și mama Maria l-a luat pe Ion Gușă, singur la părinți, feciorul lui Florea și Paraschiva. Ajunsă noră ”pe Măgură” (strada Măgurii) voia ”să mănânce pământul” de harnică ce era. Socrul Florea mai potolit o încânta cu poveștile din război. Soacra era ”aprovizionarea”, iarna deșirau ciorapi din bumbac și făcea pânză de casă, pănură din lână și tot felul de cuverturi. Vara nu lipseau de la munca câmpului.

            La patru ani după căsătorie m-am născut eu, Ana, primind numele bunicii dinspre mamă. Bunica dinspre tată, Paraschiva, s-a supărat pentru nume și la botez i-a spus nașa Ana preotului să mă numească și Paraschiva, așa că de mică până la școală, toată lumea îmi spunea ”Civuca”.

            După șapte ani s-a născut Florea. Părinții s-au mutat în casa nouă cu noi, după cincisprezece ani de căsătorie. De atunci, mama Maria și-a îndreptat toate gândurile spre noi, Ana și Florea. Curând eu am plecat la liceu, la Sângeorz-Băi iar Florea a rămas la școala generală. Când am fost la Facultate, la Baia-Mare, Florea era la gimnaziu la Rodna. Când am ajuns profesoară la Leșu-Luncă, Florea era la Liceul de Artă în Baia-Mare. După ce a terminat liceul s-a întors la Ilva-Mare ca profesor suplinitor de desen un an și apoi din nou la Rodna, la casa părintească.

            Cât timp a stat cu mama se ajutau reciproc sufletește și material. Florea lucra la Clubul elevului și se consulta cu mama asupra fiecărei lucrări. Când zicea mama că-i o lucrare bună într-adevăr avea succes cu ea. Odată i-a dispărut ceva tablouri și mama a fost cea care i le-a recuperat. Pe lângă faptul că era foarte harnică a moștenit de la bunicul Iosif dragostea pentru carte. Citea des Biblia, dar și ce aveam eu la lecturi suplimentare. O impresionau poeziile lui Coșbuc, Eminescu și știa multe strigături. Într-o zi a aflat ”Cartea nunții” de George Călinescu, o carte anostă pentru mine. I-a plăcut teribil un personaj care avea multe pisici așa cum avea și ea mai ales de când a rămas singură ...

            Mircea Radu Iacoban amintea ”În căscioara lui Florea Gușă te întâmpină, total neașteptat, o expoziție de pictură. Tablourile se rânduiesc într-o simeză sui-generis, prin toate trecând silueta încordată a calului de munte, oboseala și patima lui Florea, ce visează desprinderi de săgeată și galopuri nesfârșite printre nori.”

            Florea a plecat între stâlpii cerului unde pictează îngeri dar mama Maria i-a păstrat pe altarul sufletului ca-ntr-un adevărat sanctuar lucrările așa cum le-a lăsat el când a plecat (27 iulie 1997).

            Mama Maria ”o lacrimă pe icoana nemuririi” a plecat la 19 ani după Florea și 20 de ani după Lucian, nepotul ei drag, în care și-a pus atâtea speranțe ...  A avut 91 de ani, o vârstă frumoasă, când a sosit ”marea trecere” pe neașteptate dar spunea cu mândrie că a trăit 200 de ani, 100 de ani ai înaintașilor, ”viața” părinților, bunicilor, străbunicilor, prin amintirile cele mai dragi și aproape 100 de ani trăiți cu denmitate, curaj, credință și iubire.

            Mamei Maria îi plăcea atât de mult numele ei pentru că era al Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, simbolul sacrificiului matern. Numele l-a moștenit de la bunicile ei, bunica Maria, din partea mamei Ana și bunica Mărina, din partea tatălui Iosif. Vorbea despre ele ca niște personaje venite din lumea basmelor. Pe bunica ei Maria și-o amintea citind din Biblie și vorbind despre soțul ei Romănaș, plecat devreme în lumea lui. Pe bunica Mărina o iubea foarte mult pentru că a crescut lângă ea, la lumina focului din vatră când trăiau alături într-o lume mirifică, vorbind despre soțul ei, Alexandru Anca, un bărbat frumos ca un brad, fost primar în sat, despre copii ei sau jucând cărți la zarea focului din vatră.

             Personaje importante in viața mamei Maria erau nepoții: Florin, Lucian și era cu adevărat fericită ca și  nepoata ei poartă acest nume, Ionela Maria și strănepoata Mara Alexandra. Se bucura mult că a învrednicit-o Dumnezeu să ajungă să o vadă.

            Ginerele, preot Ionel Berengea, era pentru Florea ca un frate mai mare. Se mândrea cu el dar nu se arăta având o mândrie reținută deși nu lipseau momentele când glumele și vorbele de duh izvorau ca dintr-un pârăiaș limpede de munte.

            Îi plăcea să recite poezii patriotice de pe vremea când a fost ”străjer”. Nu cânta deosebit precum tata dar le recita ”cu sufletul la gură”. Îmi arăta carnetul de elev cu note numai de 9 și 10 în cei șapte ani de școală. Era mândria ei și se supara când se gândea că ar fi putut și ea face mai multă școală dacă nu ar fi venit războiul ...

            Avea o inteligență nativă și un simț artistic dezvoltat în lucrurile de mână (prosoape, păretare, cerge, covoare, dantelă, haine populare, fețe de masă și de perne) și când îi aprecia lucrările lui Florea.

            Știa istorie și o impresionau evenimentele ”patriotice” indiferent din ce perioadă spunând că oamenii trebuie ”să se supună stăpânirii că-i de la Dumnezeu”.

            Iubea mult pământul pe care locuia, grădina casei părintești, casa pe care a construit-o împreună cu soțul ei, Ion, foarte harnic și el. Acesta a făcut toată ”mobila” din casă: dulapul de bucătărie (”credențul”), lăicerul (bancă cu o ladă sub șezut), paturile și altele prin casă. Tata Ion avea talent și la confecționat jucării pentru cei doi copii. Era și cântăreț și se bucura la sărbătorile de peste an cu rudele și vecinii, îi plăcea să meargă la colindat la nași, Ana și Nicolae Ursa.

            Când povara sufletească era prea grea, o lăsa jos și lua Biblia, citea, se ruga și plângea citind cum suferințele altora erau mai mari ca ale ei. Știa Biblia aproape pe de rost și se mângâia cu ea când povara sufletească avea nevoie.

            Cel mai mult însă și-a iubit copiii, Ana și Florea, cărora le-a închinat toată viața.

            A stat singură mulți ani după ”plecarea” lui Florea, între tablourile lui și-mi spunea cu plăcere că acolo e sufletul lui Florea, că ea este cu Dumnezeu și nu-i este frică de nimeni.  Întrebată cum îi este, mereu avea același răspuns optimist, caracteristic ei: ”Bine de tăt!”

            O vizitam des, știa să-și administreze averea într-o desăvârșită ordine. Vedea de la casa părintească Ineul cel veșnic, martor al istoriei neamului și se bucura de deplină libertate sufletească.

            Sunt patru ani de când mama Maria a plecat și ea la Florea și ceilalți ai ei să le spună „ce mai este pe la noi” ...

            Mi-a lăsat ”legat de suflet” să scriu despre ea când voi scrie despre Florea. Am întârziat dar ”ceea ce este al tău cu adevărat nu-ți poate lua nimeni și se află chiar aici în pieptul tău: e inima ta”. ”Acolo ai toate comorile lumii, tot ceea ce îți trebuie” așa cum a făcut mama Maria, mi-a luat mâna, a pus-o pe inimă, a oftat o dată și a plecat ...

            La doi ani de la „plecarea” mamei, după o călătorie plină de peripeții spre Rodna, la casa părintească tablourile cu sufletul lui Florea mă priveau mirate ... Credeam că au uitat de mine și eu de ele ...

            În prima cameră, bucătăria, un călăreț pe un cal alb mă sfida, poate îl căuta pe Florea ... Era cu spatele și se îndrepta spre necunoscut. De cealaltă parte, deasupra cuierului o icoană cu Iisus înviind iar jos doi soldați romani căzuți. Un nor alb îl înconjura ca o aură eternă, speranța ... Deasupra sobei un peisaj nocturn, cu două dealuri, Măgurile, la un asfințit ce-și trimitea răsăritul lunii spre cerul purpuriu pierdut – țara. Un peisaj de toamnă cu două clăi de fân, niște copaci deposedați de podoaba verii și o lumină între ei ce venea parcă din infinit. Mama Maria îmi spunea că acolo este sufletul lui Florea.

            În a doua cameră, pe peretele dinspre răsărit, perete ce străjuia un dulap de bucătărie (credenț) făcut de tata Ion, ușa dinspre camere și soba – ne zâmbea amarnic un tablou cu o coroană de spini, simbol al suferinței Creatorului și al tuturor oamenilor pe un fond portocaliu cu pete roșii ... Alături cinci bujori portocalii așezați într-o vază de lut, un iris galben cu irizări albastre, frunzele de rigoare lăsate a oboseală pe vază și câteva căzute ... Un tablou de o plasticitate aparte, Maica Domnului cu pruncul în brațe. Te îndemna să-ți faci semnul crucii și să te gândești la Mama veșnic apărătoare a fiului. Deasupra ușii „Copacul care fumează”, ajuns o scorbură, așezat parcă în profil, în mijloc o lumină ce simbolizează poate un făt în burta mamei care ne atenționa de relele ce le aduce fumatul. O icoană cu Mântuitorul binecuvântând pâinea nu are culorile „clasice” ci unele „puternice”, simbolul suferinței iar fața lui Hristos parcă ar fi un autoportret. „Îngerul căzut” este portretul deasupra dulapului de bucătărie străjuit de două autoportrete, create spre sfârșitul vieții spre aducere aminte. Față-n față pe ceilalți doi pereți sunt „Mânzul” și „Caii în deșert” parcă vin dintr-o altă lume incandescentă, dominată de galbenul solar și roșul focului de vară. Înspre apus, pe peretele cu geam, două peisaje: unul de iarnă și celălalt de toamnă – Toamnele anotimpuri grele pentru suferința lui Florea. Copacii parcă se țin cu rădăcinile – mâini de pământ să nu-i răstoarne vântul sorții, sunt așezați pe un deal, singuratici, dincolo fiind o prăpastie sau o apă ... Deasupra sobei un peisaj de toamnă din ciclul „Anotimpurile” întregește cadrul plastic unde a trăit mama Maria și de unde a plecat pe drumul fără întoarcere.

            Venirea la casa părintească, la căsuța albă de pe Măgură mi-a umplut sufletul cu amintirile celor dragi. Părătarele sunt rodul muncii mamei Maria, ca și cergile de pe paturi, iar mobila, lăicerul, patul, bufetul, masa sunt făcute de tata Ion.

            Camera din față, de „părade” sau camera „bună”, de oaspeți, este cea a autoportretelor. În față portretul pictorului ce a fost dus în mașină cu el la „marea trecere” arată cu mâna spre ușă parcă ar zice: „Nu vă mirați și voi veți fi ca mine” sau „Asta e lumea?”, o privire care uneori condamnă, depinde de unde o privești și cum o privești. O poartă cu o luminiță spre Rai sau iad, portretul pictorului cu jumătate fața luminată și jumătate umbrită, Adam și Eva în fșăcări și tabloul „uriaș”, cât peretele cu herghelia de cai în portocaliu, portretele fetelor blonde sobre și cele brunete, blânde, visătoare ... întregesc atmosfera camerei lui Florea. Ca mobilier avem două dulapuri de stejar, un pat la fel, o oglindă clasică, două noptiere și mașina de cusut a mamei Maria, cumpăratp de soacra ei Paraschiva. În mijlocul camerei o măsuță ovală cu portretul mamei Maria. Acolo va fi așezat șevaletul lui Florea care va spune atâtea despre o viață așa cum a fost ea ...

            Din această descriere va înțelege fiecare ce va vrea și cum va putea, după puterea fiecăruia ... dar pentru mine, sora Ana, a pictorului Florea Gușă din Rodna este o avere inestimabilă ... ce-mi aduce aminte nu numai de dragul meu frate ci de toți cei de demult, oameni ai satului, legați de neam și glie care au trăit istoria așa cum a fost.

            „Dacă un om te iubește va fi lângă tine fără să-i ceri și fără să faci eforturi ca să-l păstrezi alături”. (Fluturi, Irina Binder)

            „Trecutul ... Atunci când crezi mai mult că l-ai lăsat în urmă, te tulbură pe neașteptate”. (Fluturi, Irina Binder)

            „Oricât am trăi nu vom izbuti niciodată să explicăm câte mi se întâmplă. E bine știut că, de multe ori, ne deschidem sufletul mai ușor în fața unui străin decât a celui mai intim partener de viață. Poate fiindcă ne gândim că e probabil să nu-l mai revedem vreodată. Un alt mod de a înmormânta marile noastre secrete. De a le păstra în ascundere.” (Ovidiu Pecican – 999 de minciuni).

            O Marie ca toate celelalte dar unică, specială, comoara prețioasă a sufletelor noastre, o lacrimă pe icoana nemuririi, mama mea, mama pictorului Florea Gușă.

Sora Ana Berengea, Ilva-Mare

Cu mulțumiri calde tuturor celor care nu l-au uitat pe Florea Gușă!