O scriitoare autistă

Am citit undeva, acum mulţi ani, relatările unei scriitoare, care avea trăsături autiste. Când era copilă, în fiecare duminică, familia se pregătea pentru biserică… pentru ea acest eveniment a devenit un coşmar, fiindcă mama o îmbrăca cu aceleaşi haine, care ei îi provocau sentimente negative, un disconfort insuportabil. Ori de câte ori era îmbrăcată cu aceeaşi rochiţă, ea manifesta opoziţie, plâns, gesturi negativiste… iar părinţii au interpretat reacţiile ei în felul lor: fetiţei nu-i place să meargă la biserică.

Doar pe măsură ce a mai crescut, a fost în stare să explice părinţilor, că materialul rochiţei o deranjează… ulterior s-a căutat un anumit material care nu-i provoca aversiuni, iar fetiţa devenită femeie şi scriitoare, tot timpul se îmbrăca cu haine confecţionate din acelaşi material suportabil pentru pielea ei.

În mod obişnuit omul se adaptează tactil şi kinestezic la presiunea provocată de către haine asupra pielii, după câteva minute ce s-a îmbrăcat. În cazul de faţă este vorba despre un prag foarte scăzut (anormal) de receptivitate a senzaţiilor tactile provocate de ţesătura textilei, dar şi de presiunea exercitată de aceasta asupra corpului…

Cu timpul ea devine scriitoare şi-şi relatează propriile experienţe, ceea ce se consideră un câştig pentru ştiinţă, peocupată până azi de simptomatologia autismului. Mărturiseşte că are un prieten, care la fel, are şi el trăsături autiste. Numai prin exerciţii conştiente şi voluntare au ajuns, cu eforturi mari, să se aşeze unul lângă altul, dar cu spatele, deşi se

simţeau atraşi într-un fel unul de altul, dar tendinţele de apropiere foarte

naturale în cazul oamenilor obişnuiţi, la ei evolua doar până la stadiul de a

sta unul în apropierea celuilalt şi asta numai prin exerciţii şi imitaţii ale

modelului social… şi când te gândeşti, cât de naturală i se pare omului de rând

apropierea fizică de persoana iubită, că totul se întâmplă instinctiv, iar lor

această apropiere le provoca aversiune (probabil tot) tactilă şi făceau

eforturi de a învinge limitele impuse de ereditate…

Cum am putea intui psihologia lor? Poate, dacă am înţelege, că această apropiere le provoca durere fizică… sau dacă ne gândim la un exemplu cunoscut de noi toţi: durerea psihică provocată de imposibilitatea de a se apropia de fiinţa iubită…

Toti cei care sunt altfel, cred, că din acest motiv suferă cel mai mult, că sunt altfel... până când cei care seamănă în funcţii şi au mai puţine disfuncţii, vor să se diferenţieze de ceilalţi printr-un "altfel".

Viaţa este un şir de contrasensuri...