Colind sub cetina de omăt

E Ajunul Crăciunului. Vremea şezătorilor în satul de altădată din Ardealul lui Coşbuc. În aşteptarea Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului am călătorit şi noi pe cărări de dor într-un fel de şezătoare în unul din satele noastre năsăudene. Astăzi şezătorile sunt tot mai rare, de cele mai multe ori având loc când se realizează filme documentare, sau când sunt transpuse în scenă. E pregătirea pentru Crăciun. Fetele cos cămăşi înflorate pe care să le poarte la marea sărbătoare, băieţii fac trupele pentru colind…

De ieşi gazdă până-n prag/ Că te colindăm cu drag

Prin sate, dar şi în sufletele noastre, răsună colindul, stelele clipesc pe cer, iar casele plutesc cu gândul spre patria lui Lerui Ler. Pe la ferestre luminate poposesc îngeri şi copii cu colindul sfânt. Colind din începuturi, când Dumnezeu pe ape se purta cu cerul şi pământul în priviri. Când ninge mult, ninge sfânt, ninge cu fulgi de argint sub brăduţul aprins ascultaţi ţăranii cum colindă. Ei vestesc pe Pruncul din Cer care vine în zori cu flori de zăpadă şi dalbe flori. Lasaţi Crăciunul în casă? Dacă da, atunci vin împreună cu consătenii mei din Dumbrăviţa-Diug, să vă urăm sărbători fericite! Din câte sate se-nşiră pe Valea Ţibleşului năsăudean, nici unul n-are sufletul mai fierbinte ca Diugul. Satul care a dat ţării cei mai mulţi preoţi şi dăscăliţe are inima încă vie, în ciuda încercărilor timpului. Munca nu lâncezeşte, cinstea nu rugineşte, tradiţia şi credinţa în Dumnezeu sunt prinse lângă icoane. Sprijinită ca-ntotdeauna de dascăli, neosteniţii luminători ai Ardealului, constiinţa de sine a satului flutură victorioasă peste ogoarele pregătite de rod. La Diug, prezentul şi-a săpat matcă sigură. Fără diugani, nu înţelegi mai nimic din vorba dulce de aici. Vocala „ă” a fost total înlocuită cu „a”: „pa aici, sarantoc, sarat, nanaş, maritată, Craciun, matuşă, mamaligă” şi lista ar putea continua. Diuganii nu se simt complexaţi că au accentul respectiv. Nu vor să vorbească „curat”. Şi bine fac, pentru că altfel România ar pierde din bogăţia culturală şi din diversitate! Ştiu că sunt cazuri când românii care vorbesc „curat” râd de accentul ardeleanului. Dar astea sunt cazuri destul de izolate chiar dacă zgomotoase şi cu siguranţă sunt produse de oameni nu foarte educaţi şi cu caracter destul de discutabil. Oameni sunt la fel ca vorbele lor: mândri, dar nu trufaşi. Oameni aşezaţi şi „rabdatori”. Oameni mici ca „înalţâme” şi vânjoşi. Oameni demni, care însă îi respectă ca nimeni altcineva pe domni: domnul „învaţator”, domnul „parinte”. Dascălul e salutat cu evlavie şi urmărit de la ferestre. Când iese pe uliţă, femeia işi leagă „naframa” sub bărbie - semn cã are o supărare şi nu e cazul să o întrerupi din mers. Dacă se leagă la spate e semn de bucurie, de normalitate. Totul se opreşte la „pamânt”, la „locuri”. La Diug, totul se ia în serios: dragostea şi ura. Duşmăniile se moştenesc din generaţie în generaţie. La fel şi prostul renume. Dacă ai furat odată, toţi copiii, până la a patra generaţie, poartă stigmatul hoţiei. Eşti al lui ăla care „a facut şi a dres”. Aici, dacă nu ai poreclă, nu eşti în rândul oamenilor. Nu exişti! „vai de cei fără poreclă”, zic diuganii, „...ori eşti slab de minte, ori n-ai copii şi ţi s-a stins neamul”. Nu e uşor să înţelegi sufletul diuganului. Pentru asta îţi trebuie timp. Îţi trebuie răbdare să-i asculţi în parte pe ţărani şi, nu în ultimul rând, să mergi la pas până pe deal, simţind respiraţia tainică a locului, glasul „pamântului” şi cântul “taraganat” al Văii Ţibleşului, - hotar despãrţitor şi loc de intemeiere româneasca. Împăcaţi cu rânduiala făcută, îmbrăcaţi în imaculatul port popular, duminică dimineaţa plecau la biserică. Chemarea clopotelor era mai puternică decât orice restricţii puse credinţei în Dumnezeu. Credinţa şi morala creştină le-au fost suportul moral în luptă cu grâul, dar şi în trăirile intense ale bucuriei. În nopţile lungi de iarnă şezătorile adunau fetele pentru torsul cânepii şi a lânii. Era muncă, dar şi distracţie fiind vizitate de flăcăii interesaţi să le cunoască şi să lege prietenii. Vergelul de Anul Nou, berea de Bobotează şi nunţile desfăşurate după un anumit ritual se înscriu, de asemenea, în şirul petrecerilor ce adunau acea fărâmă de veselie, ce nuanţa în bine viaţa satului. Sărbătorile, mai ales Crăciunul, aveau un farmec aparte, farmec care venea din inimile noastre sincere de copii, dar şi tradiţiile îmbinate cu respectul deosebit acordat de întreaga comunitate. Pregătirea începea de fiecare dată cu igienizarea casei, curăţenia sufletului prin post şi rugăciune, armonie şi înţelegere. Aşa se face că aceste zile de sărbătoare erau trăite la cote maxime. Colindul organizat pe grupe de vârstă, primirile prietenoase în aburul cald al cozonacilor şi al pâinii de casă, al colăceilor oferiţi copiilor, constituie momente păstrate cu sfinţenie în amintirea anilor ce s-au scurs. Cu sumanele negre, în picioare cu opinci, pe omătul pufos, babele din Diug se îndreaptă spre biserică. Este ceas de rugăciune în postul Crăciunului. Se reîntorc acasă cu tămâia şi cuvântul popei în suflet. Mai este puţin şi vine „Craciunu”. În sat se aud refrene de colind: “Sculaţi gazde nu dormiţi/ Că soarele-o rasarit/ În oblonu’ boilor/ Şi-n staulu’ oilor/ Şi-n fereastra gazdelor/ De ieşi gazdă până-n prag/ Că te colindăm cu drag/ Şi iară te băgă-n casă/ Ş-aprinde lumina-n masă/ Că-ţi intră Hristos în casă/ C-un mănunchi de busuioc/ Sã aibă gazda noroc/ Tăt margând şi stând pe loc/ C-un mănunchi de nintă creaţă/ Să aibă gazda viaţă/ Tăt margând şi stând pe laiţă”. Diuganii vă aşteaptă la ei de sărbători. Veţi avea ce învăţa, veţi avea ce vedea. Pentru cã nicăieri nu e mai fain ca la ţară de Crãciun. Simbolic, cu traista în spate, copiii de aici vă vor colinda: “Lasaţî Craciunu în casă?” Cu siguranţă răspunsul este afirmativ.