Pasărea albă – o carte frumoasă

“Când ne naştem, Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete pe care noi o numim destin. În limita acestuia, fiecare din noi ne jucăm rolul primit. Oamenii de ştiinţă spun că pecetea pusă de Dumnezeu se numeşte AND. Însă acest rol îl putem modifica – nu în totalitate – prin voinţă”. (Florin Tene – Preşedintele Ligii Scriitorilor din România – “Răsunetul” – 4.II.09).

În volumul “Pasărea Albă”, scos recent de Aurel Borgovan (Ed. Karuna), poetul afirmă că la naşterea sa ursitoarea i-a menit o soartă grea, dar i-a dat în compensare un har: poezia: “Tu vei străbate-n viaţă ca Mesia/ Călcând pe ignoranţă ca Iisus/ Cum el în viaţă moartea a supus/ Iar harul o să-ţi fie poezia” (Când m-am născut).

Pasărea albă este un simbol – duhul sfânt -, care-i luminează mintea, îi inspiră dragoste pentru frumos şi pentru semenii din jur: “În inimă-mi intră cu aripi albe/ Cu dragoste pură ar vrea să mă spele/ Ventricul şi atriul, le face mai calde” (Pasărea Albă). Şi, într-adevăr, volumul susamintit se vrea a fi un omagiu adus frumuseţilor naturii, în toate anotimpurile, o aplecare înspre omul bun, iubire pentru cei mici, dar conţinând şi note de critică socială.

Cartea scoasă la vârsta de 70 de ani – după ce calea vieţii i-a fost spinoasă – mărturiseşte biruinţa sa asupra necazurilor şi ridicarea deasupra lor prin spiritualitate, prin poezie: “La 70 de ani gândesc/ Că sunt la jumătatea vieţii…/ Vreau să vibrez tot tinereşte/ Şi-am multe de-mplinit şi spus” (La 70 de ani).

O adiere de credinţă răzbate din poezii ca: “Naşterea Domnului”, “Colindătorii”, “Lumina sfântă a Învierii” şi o dovadă de patriotism ne aduc poezii ca: “Imn lui Eminescu”, “Marea Unire”.

Poezia naturii ocupă un loc cuprinzător în acest volum prin prezenţa pastelurilor ce atestă o mare sensibilitate a poetului în faţa frumuseţilor tuturor anotimpurilor: “Când ne răsfaţă atâta prinos de frumuseţe/ Noi, iubitorii iernii, am ieşit să-i dăm bineţe/ N-ar fi iertat păcatul să nu ne bucurăm/ C-am fost şi noi odată copii, să nu uităm”. Ca la marii poeţi, frumuseţea naturii îi stârneşte dorinţa de a-şi chema iubita, iar prezenţa acesteia îi intensifică dorinţa de a se pierde în mijlocul naturii: “Când iarna ce ne-nvită-i atâta de frumoasă/ Mă-ndemni să ies mai iute şi s-o zbughesc din casă/ Să cadă peste lume şi noi imaculată/ Zăpada aceasta pură, ce-mi pare mai bogată” (Ne cheamă iarna).

Primăvara, care se vesteşte cu apariţia primului ghiocel: “Un ghiocel prin frunzele de-afară/ Împinge solul cu un trup fragil”, este un prilej de îmbărbătare în lupta cu viaţa: “O luptă e întreaga noastră viaţă/ Să ne luptăm cu soarta şi natura/ Chiar ghiocelul firav ne învaţă” (Un ghiocel).

O notă de compasiune pentru fiinţele minuscule, albinele, care îmbinând utilul cu frumosul ne aduc foloase: “Dar totuşi viaţa lor e dură/ Când oamenii le iau prinosul/ Din truda lor peste măsură” (Zefirul cald de primăvară).

“În grădina casei mele” e o odă închinată frumuseţii florilor de primăvară.

Firul de apă îl îndeamnă să filosofeze asupra rostului destinului omului, care vrea să acapareze tot mai mult în viaţă, dar sfârşeşte între patru scânduri: “Un fir de apă-i şi omul cât trăieşte/ Cu anii, tot mai lacomi când se-nalţă/ Dar tot ce-a strâns, rămân la suprafaţă/ Cu patru scânduri s-a ales din viaţă!” (Firul de apă)

Vara, cu frumuseţile ei, ne ademeneşte pe plajă, unde “Pe mercurul, bob de rouă/ Poţi să-ţi fierbi acum cafeaua”… dar “Cu regret, dar las splendoare,/ Pentru-o oază de răcoare” (Vară caniculară).

Toamna e anotimpul destinat tristeţii: “Cu ploi mărunte, reci şi nedorite/ Sunt tot mai rar ferestrele-nsorite,/ Cad brume albe-n zorii dimineţii” (Din nucii mei heraldici).

Ecouri educative de bunic sfătos se desprind din versurile: “Nu te avânta în faţă/ Când cărarea nu e multă/ Pilda din bătrâni ne-nvaţă/ Cu răbdare stai şi-ascultă/ Cea mai sigură în viaţă/ Nu e calea cea mai scurtă!” (Nicidecum să nu vă pară).

O frântură de zâmbet ne stârnesc poezii ca: “Doctorul Belaşcu”, “Cu bancuri despre Ceauşescu”, “La hanul din răscruci”.

Mânia poetului izbucneşte la vederea faptelor unor oameni care încalcă regulile de convieţuire, în poeziile: “Seară de toamnă în porumbişte”, “Ascultă-mi vecine, necazul”, “Se-ntrec în lungi discursuri”.

Şi iată, rodul ştiinţei, care tinde să cunoască tot, dar pe măsură ce înaintează în cunoaştere “Zenitul” se tot îndepărtează, iscusit exprimat în versurile: “Departe-i astrul de Zenit/ Şi-i lungă calea până-n zare/ Dar noi, ce ne-ndreptăm spre soare/ Nu avem timp de irosit” (Departe-i astrul de Zenit).

Un poet al luminilor – aş zice – care vrea să-şi ia optimist revanşa de la viaţa grea ce a străbătut-o, luminat acum de facla poeziei.

“Pasărea Albă” – o carte care ajunge la inima cititorului!