Năsăudenii şi Unirea

Despărţiţi sute de ani prin graniţe artificiale, românii au avut dintotdeauna conştiinţa că sunt una şi fraţi; pentru că au vorbit şi s-au îmbrăcat în esenţă la fel, au cântat aceleaşi doine şi balade, au suferit de acelaşi dor şi l-au visat în acelaşi chip gingaş şi dureros de dulce, cum l-a sintetizat pentru toţi Eminescu; au deprins aceleaşi legi şi obiceiuri ale pământului pe care le-a impus în veşnicii, pentru toţi, George Coşbuc.

Visul de unire, acest gând incandescent, nutrit în urma plugului, a turmelor de oi sau pe câmpul de bătaie, nu i-a părăsit niciodată. Pentru împlinirea lui s-a rostogolit capul lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii, pentru el s-a bătut craiul munţilor, Avram Iancu, pentru unirea cu patria mamă ostaşii au scris cu trupurile lor, la Mărăşeşti şi Mărăşti, “Pe aici nu se trece”.

De jalea şi dorul acestui vis, “ne-au răposat şi moşii şi părinţii” – după expresia poetului ardelean.

Războiul s-a terminat, imperiul austro-ungar s-a destrămat ca orice organism bolnav, o rază de lumină s-a aprins şi pentru românii din Transilvania, atâtea sute de ani socotiţi toleraţi şi venetici în propria lor ţară. În acest context istoric, Partidul Naţional Român a convocat Adunarea Naţională a românilor din Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 1 Decembrie 1918: “Istoria ne cheamă la fapte. Marşul irezistibil al al civilizaţiunii româneşti a scos şi neamul nostru din întunericul robiei la lumina conştiinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii liberi şi independenţi…”

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au format încă din primele zile ale lunii noiembrie consilii naţionale, judeţene şi locale şi, în paralel cu acestea, gărzile naţionale române.

La Năsăud, în ziua de 4 noiembrie 1918 s-a constituit, într-o impresionantă adunare, Comitetul naţional şi Garda naţională română. În Comitetul naţional au fost aleşi: Iulian Marţian, maior în rezervă – preşedinte, iar prof. Emil Domide, dr. Ioan Runcan, dr. Dumitru Hodar şi ţăranul fruntaş Ioan Catarig Zăgreanu, membri.

Garda naţională română, formată din cetăţeni români ai Năsăudului, vrednici de a purta şi mânui arma, îşi propune în proclamaţie, printre altele: “…să nu uităm nici un singur moment că suntem români şi urmaşii grănicerilor, că noi vrem să facem şi avem datoria sfântă să facem de bună voie, în interesul nostru şi al familiilor noastre, susţinerea ordinei acasă la noi, fără de niciun ajutor şi amestec străin. Pentru dreptate, înainte!”

Membrii Gărzii rosteau următorul jurământ: “Jurăm pe Atotputernicul şi Atotştiutorul Dumnezeu şi pe Sfânta Cruce că vom păzi disciplina şi ordinea bună, că vom împlini fără şovăire toate poruncile Consiliului Naţional Român.

Ne vom supune numai ordinelor comandanţilor şi ofiţerilor români. Numai acestui Consiliu îi recunoaştem dreptul de a da porunci în numele naţiunii române…”

În Proclamaţia adresată cetăţenilor se spune: “Fraţi români de pe Valea Someşulu şi a Bârgăului! Ceasul hotărâtor a sosit. Marele Sfat al neamului românesc din Transilvania cheamă la Alba Iulia, Adunarea Naţională, care să croiască soarta neamului nostru pentru vecie. Deoarece întreg neamul nostru de 4.000.000 de suflete nu poate să ia parte la acea adunare, Marele Sfat a hotărât să trimită acolo tot câte cinci delegaţi din fiecare cerc. Cercul Năsăud a ales pe Eliseu Dan (Susenii Bârgăului), Ioan Păcurariu (Năsăud), Victor Onişor şi Laurenţiu Oanea (Rodna Veche), Ion Catarig Zăgreanu (Năsăud). Iar ca supleanţi au fost aleşi Victor Motogna şi Valer Vârtic.

Din partea instituţiilor culturale, religioase, a unor reuniuni şi fundaţii au fost aleşi să participe la Adunarea de la Alba Iulia, Grigore Pletosu, Teodor Şimon, Vasile Bichigean, Augustin Bena, Nicolae Drăganu, Macedon Linu etc.

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, printre cei care au defilat pe drumul ce ducea până la cetate, s-a zărit printre miile de steaguri tricolore şi o simplă lance fără stindard care aparţinea drapelului cu emblema “Virtus Romana Rediviva”, drapel ce cândva a îmbărbătat Regimentul II de graniţă cu sediul la Năsăud.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia votează în unanimitate o rezoluţie în nouă articole, în care decretează Unirea tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei în Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu România. În articolul 6 salută cu iubire şi entuziasm eliberarea naţiunilor subjugate de monahia austro-ungară, iar în articolul 7 Adunarea Naţională omagiază memoria acelor bravi români care în primul război şi-au vărsat sângele pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

Prin articolul 9 a fost creat Marele Sfat Naţional Român compus din 212 membri, din care au făcut parte şi următorii reprezentanţi ai ţinutului nostru: dr. Gavril Pripon – avocat Bistriţa, dr. Vasile Pahone – avocat Bistriţa, dr. Victor Onişor – avocat Bistriţa, dr. Laurenţiu Oanea – avocat Rodna, dr. Alexandru Haliţă – Năsăud.

Marele Sfat Naţional Român şi-a format organul executiv denumit Consiliu Dirigent Român, adevărat guvern al Transilvaniei, în care intră şi doi conjudeţeni: dr. Victor Onişor – secretar general al Resortului de interne şi dr. Petre Poruţiu – şef secţie în cadrul resortului agriculturii.

Delegaţii năsăudenilor s-au întors la Alba Iulia într-un extaz al bucuriei, dat de sentimentul că “pusese temeiurile unui alt timp”. Visul de veacuri se împlinise cu adevărat. După 90 de ani, cuvintele lui Nicolae Iorga, unul din marii artizani ai Unirii, sunt mai actuale ca oricând. El socotea că înfăptuirii adevăratei Românii Mari nu îi sunt suficiente hotarele; înăuntrul acestora trebuie să se producă fuziunea intimă a locuitorilor acestui binecuvântat pământ, acea “unire-n cuget şi-n simţiri”.