Scrisoarea unui tată către fiul deţinut (1)

În una din microtabletele anterioare puneam cititorului patetica întrebare: ai fost vreodată în închisdoare, iubite cititorule (cititoare). Negreşit că este o experienţă traumantizantă pentru oricine şi încă indiferent în ce orânduire socială s-ar fi întâmplat. Desigur că închisorle burgheze erau mult mai omenoase. În cele ruseşti, de pe vremea ţarului, de pildă (după mărturiile lui Solejeniţin din „Arhipelagul Gulag”, se puteau citi cărţi de la biblioteca închisorii, hrana era destul de bună şi mai ales la sărbătorile creştine se putea mânca friptură şi cozonac. Se primeau pachete, se trimitea regulat corespondenţa, deţinuţii politici erau socotiţi de societatea invadată de bolşevici şi anarhişti ca eroi şi erau primiţi cu flori la ieşirea din închisoare.
Deţinutul era respectat, era numit „gaspadin”, adică „domnule”, niciodată obiect de rele tratamente, iar ”politicii” de afară îi susţíneau intr-un mod activ. Mereu se protesta împotriva ”opresiunii ţáriste”, a „nedreptei orânduiri burgheze”, a „prigoanei” ţariste.
Să vezi însă ce s-a întâmplat când au venit la putere bolşevicii! Apoi să vezi execuţii în masă, căci nici nu interesa termenul de dreptate. Conta din ce clasă socială faci parte. Dacă palmele erau mai albe, era clar că eşti un intelectual sau un burghez şi glonţul era al tău. Nu avea nevoie societatea proletară de tine. S-a început cu burghezia şi moşierimea (din cei care nu apucaseră să fugă în exil). Apoi cu intelectualii- ingineri, medici, profesori universitari- ca la noi în anii 40 şi 50. Au băgat în lagăre „duşmanii politici”.menşevicii, anarhiştii, social- democraţii, iar apoi chiardin rândurile bolşevicilor, în răfuieli personale. Iadul coborâse pe pământ. Se împuşcau cei ce nu erau pe placul sovietelor, simplu, în curtea din spatele sovietului comunal. Fără judecată, fără sentinţe. Noţiunea de „vinovat/nevinovat” nu mai exista, iar în închisori, „duşmanii poporului” erau epave vii, flămânde, ucise prin frig, foamete şi chinuri. O lume fără Dumnezeu nu putea şti ce este mila, durerea, lacrima. Omul nu mai era socotit om, ci duşman potenţial.
Scriitorul Vasile Voiculescu a fost arestat fiindcă participase la nişte întâlniri ale intelectualilor bucureşteni. Cine ştie ce se putea discuta acolo- ziceau comuniştii. Nu era bine. Aşa se face că ...la gherlă cu ei- Noica, Steinhardt, Vasile Voiculescu, Bartolomeu Anania – cu toţii la izolare. Mintea prea bună, capabilă să vadă adevărul n-avea ce căuta în societatea comunistă. Lasă că gândeşte partidul în locul tău. Aşa se face că percheziţionară casa lui Voiculescu şi i-au pus un pistol după cărţi, acuzându-l că deţine arme şi vrea să răstoarne pe cei care aduc poporului fericirea pe pământ. Iar odată ajuns în închisoare, nu maierai socotit om, nu mai ştiai dacă trăieşti ori „ai murit de mult”, cum se lamentează Radu Gyr- acest „Eminescu al spaţiului concentraţionar românesc”:
„Acum o sută de ani ,
Am avut un copil, o nevastă,,,,
....Când o fi fost fericirea aceea
Cu umbre nepământean diafane?
Ce înecuri, sfârşituri de lumi, uragane
Mi-au smuls odrasla, femeia?
Le-am uitat răsul, părul, obrazul...
Şi iar intru-n bezne postume
Cine sunt? Cum mă cheamă pe mine?”