Gânduri la mijloc de martie

Privesc, uimit, la vânzoleala politică din multe ţări ale Europei şi nu numai la tracasarea impusă de criză şi recesiune dar, pentru că suntem în 15 martie, atenţia îmi este atrasă şi de multele poveşti, multe adevărate, legate de această dată, unele din ţările vecine nouă legându-şi cândva multe şi mari speranţe tocmai de evenimentele de atunci.
Ştim acum destul de bine că politica este, înainte de orice, o artă a marilor compromisuri şi de aici până la minciună, falsităţi şi doar interese de partid nu mai este decât un pas.
Şi în drumul istoriei aceste trăsături ale politicii au fost prezente, dar ceea ce ar trebui să rămână, drept temelie, în viaţa ţărilor şi a lumii este ceea ce a consemnat, ca fapte durabile, chiar istoria. Ar trebui!
Fiindcă suntem în zi de 15 martie şi fiindcă unii dintre vecinii noştri dau o importanţă, uneori distorsionată, faţă de adevărata ei dimensiune zilei, ne vom opri asupra anului 1848, an în care, Europa, sau multe ţări ale Europei au trecut peste momentul revoluţiilor paşoptiste.
Printre aceste ţări şi Principatele Române, Ungaria, dar şi alte ţări cum ar fi Franţa cu a doua sa republică, dar şi altele care au întâmpinat aceste an (1848) cu gândul spre unele revendicări şi majore schimbări în structurile statale.
Nu am intenţia să insist asupra revoluţiilor de la 1848, dar voi rămâne în zona noastră geografică, unde aceste mişcări, de regulă, au avut un caracter relativ asemănător.
Revoluţia burghezo-democratică de la 1848-1849 din cele trei ţări române are un caracter unitar, ilustrat şi de conţinutul comun al programelor. Revoluţia avea drept obiectiv suprimarea piedicilor din calea dezvoltării capitaliste a societăţii româneşti, îmbunătăţirea stării ţăranilor, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, desfiinţarea Regulamentelor Organice neconforme cu tradiţiile româneşti şi cu dezvoltarea principatelor, îndepărtarea jugului otoman, habsburgic şi a amestecului ţarist, în sfârşit, realizarea unirii într-un singur stat a tuturor teritoriilor locuite de români, ideea unirii nefiind nicio clipă apărută în premieră în această conjunctură, ea fiind mult, mult mai veche.
Prin uneltirile forţelor retrograde interne şi mai ales prin intervenţia brutală a armatelor imperiilor vecine – otoman, ţarist şi habsburgic – revoluţia este înfrântă, dar o bună parte din cuceririle sale rămân şi întreaga societate românească resimte suflul înnoitor adus de revoluţionarii paşoptişti, iar ideea unirii va fi realizată în perspectiva vremii.
Şi în aceste momente ale frământărilor paşoptiste, istoria românilor s-a împletit atunci cu cea a ungurilor, care au declanşat revolta faţă de dominaţia habsburgică la 15 martie 1848, când la Buda începe revoluţia burghezo-democratică care realizează o serie de reforme burgheze, dar nu soluţionează problema naţională şi aici, pe acest palier interferează revoluţia de la 1848 din Ţările Române cu cea din Ungaria, zadarnic încercând Bălcescu şi Petofi o apropiere între mişcarea din Transilvania şi cea din Ungaria pentru că apropierea ce devenea periculoasă a fost dejucată, deşi la 14 aprilie 1849, Kossuth proclamă Ungaria stat independent, numai că imperiile habsburgic şi ţarist nu sunt „entuziasmate” de idee, înfrâng revoluţia, zădărnicind intenţia de apropiere între cele două părţi pentru că şi atunci se ştia bine eficacitatea lui „împarte şi stăpâneşte”.
Este însă un moment, ca multe altele în istoria poporului român care dovedeşte şi a dovedit, că ştie să fie creştin şi tolerant, înţelege că popoarele sunt sub vremuri, dar a dovedit, în acelaşi spirit creştin, că doreşte să trăiască în înţelegere, pe teritoriul său din străvechime, cu cei veniţi aici „în ospeţie” şi pe care i-a aşezat tot mereu la mase de conducere şi în vremurile comuniste şi după 1989, de când UDMR-ul, spre exemplu, este aproape nelipsit de la guvernare, iar celorlalte naţionalităţi conlocuitoare li se dau drepturi pe care nu le au în alte ţări, deşi trăiesc şi acolo şi ţările sunt tot democratice.
Poporul român a înţeles, în toată istoria sa şi înţelege, că fără unitate, parafrazând „nimic nu e”, că doar toţi împreună, aici unde Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim împreună toţi, avem şi drepturi, dar toţi avem şi obligaţii, iar sângele nimănui nu este mai albastru decât al celorlalţi şi, apropo, grupa zero este tot zero şi la român şi la ungur şi la ţigani şi la tătar, că acest zero vindecă universal, iar nouă ni se pun pete, măcar unora dintre noi, tocmai pe raţiune şi orice „tsunami electoral” ne tulbură de maniera în care plătim toleranţa şi buna înţelegere cu apucături cel puţin surprinzătoare. La mijloc de martie se poate spune răspicat: „dacă raţiune şi înţelegere nu e, atunci nimic nu e”. Ba totul e zadarnic.
Adrian L. Mănarcă