Andrei Marga: Dilema privind China

În lumea de azi, dilemele se înmulțesc. Prin dilemă înțelegând ceea ce înseamnă aceasta la propriu: un raționament cu o premisă disjunctivă, „sau-sau”, și cu două premise ipotetice, „dacă-atunci”, concluzia la capătul alternativelor fiind aducătoare de dificultăți. „A poate fi sau B sau C: dacă A este B atunci rezultă D; dacă A este C atunci rezultă D”.

Unele dileme nu-s explicite, dar sunt acute. Bunăoară, formula „pacea prin forță” ascunde de fapt dilema că nici pacea retorică și nici pacea prin forță nu aduc pacea imediată. Ori formula „democratizare prin alegeri”: în fapt, și alegeri fără libertatea cetățenilor și absența alegerii sunt doar „democratură” – oricum, altceva decât democrație. Sau formula „dezvoltare prin mărire de taxe”, la care recurge actuala guvernare din România, duce într-o înfundătură, căci mărirea deja decisă de taxe perpetuează criza economică, iar fără taxarea de mari firme, criza continuă.

Cine cugetă informat la ceea ce se petrece astăzi, întâlnește la tot pasul dileme. Mai nou, recursul la inteligența artificială antrenează dilema: cine nu recurge la ChatGPT se privează de o analiză complexă, cine recurge poate cădea victimă unei analize simpluțe, neconcludente.

Dincolo de toate, doar propaganda și demagogia sunt indiferente la „schimbarea lumii”, ce are loc de mai bine de un deceniu (A. Marga, Schimbarea lumii, Editura Academiei Române, București, 2013), sau cred că istoria este la „sfârșit”. În general, nu-i soluție îmbrățișarea de prejudecăți și de idei fixe.

Nevoia schimbării de concepție

Oamenii trăiesc azi „provocări” de anvergură, precum expansiunea inteligenței artificiale, dezvoltarea biologiei sintetice, restructurarea societății moderne și noua criză a Europei. Uluitoarea dezvoltare a Chinei, urcarea ei la rangul unei supraputeri politice și, mai nou, la cel al unui vârf al științei și tehnologiei mondiale, dă de gândit.

Aceste „provocări” cer minților nu doar opinii noi în relație cu evenimente curente, ci revizitarea opțiunilor în materie de economie, de instituții și funcționare socială. Dată fiind contribuția istorică a Chinei la cultura lumii și ponderea ei de acum, aproape totul se cere reexaminat. Nici „socialismul oriental”, nici neoliberalismul răspândit astăzi, nici simpla întoarcere în trecut propusă de „conservatori de ocazie” nu fac față istoriei.

Un fapt simplu se impune categoric. Anume, propaganda ultimilor ani a pictat China ca pe o societate cu trăsături care ar împiedica-o să se dezvolte. Or, în fapt, societatea chineză a identificat resurse de inovare și creativitate ce ies din schemele cunoscute ale istoriei și surprind cunoscătorii. În orice caz, devine stringentă nevoia unei noi concepții generale asupra naturii, societății și omului, dincoace de ideile anilor postbelici, dar și de cele ale anilor nouăzeci până astăzi. Un orizont nou, diferit, se cere deschis pentru umanitate.

Am căutat să dau seama de evoluția subiecților dătători de ton în cultura și civilizația modernității târzii, în care trăim. În The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, București, 2011) și Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice (Editura Academiei Române, București, 2017) am explorat evoluția Europei și, respectiv, a Americii. După monografierea solicitată de evoluția rapidă a Chinei (volumul Ascensiunea globală a Chinei, 2015, amplificat în cartea China ca supraputere, Niculescu, București, 2021), a devenit indispensabilă lămurirea competitivității și aducerea la zi, încă o dată, a imaginii asupra actorilor care schimbă istoria.

Observarea mai strictă, în profunzimea societăților, a indicatorilor de dezvoltare competitivă a început. Îți dai seama de acest fapt văzând în librării din diferite țări piața cărților.

Dilema raportării Germaniei la China

         Un volum bine documentat în lumea afacerilor, apărut recent, China. Auswege aus einem Dilemma, (Ch. Links Verlag, Berlin, 2024), având ca autori pe Felix Lee și Finn Mayer-Kuckuk, ia notă, pe bună dreptate, de noua pondere a Chinei. Cartea își propune să capteze dilema raportării Germaniei actuale la China și să identifice o ieșire.

Să preluăm această dilemă în descrierea celor doi jurnaliști. „Trebuie să învățăm să acceptăm că China a urcat la poziția unei supraputeri, care va influența hotărâtor evoluția lumii. Și trebuie să fim pregătiți de schimbări ce bat în profunzime. Istoria chineză este la fel de plină de surprize ca și cea europeană” (p. 215).  Așadar, ca țară, Germania are fie să coopereze cu China, fie să se abțină. China urcând, însă, de fapt, în ambele alternative.

Nu dă rezultate încercarea de izolare a Chinei – o astfel de izolare l-ar dezavantaja pe cel care ar face-o, argumentează cei doi autori. Rațiunile acestei constatări sunt numeroase. Bunăoară, faptul că în deceniile din urmă au fost puse pe piață în țările euroamericane produse de consum – îmbrăcăminte, jucării, articole electronice și multe altele – la prețuri mici și stabile se datorează cooperării cu China, care a asigurat aceste produse. Se poate spune că „de integrarea Chinei în economia mondială au profitat aproape toate țările. Una în mod aparte: Germania. Căci germanii au livrat exact aparatele, mașinile și produsele de care economia chineză a avut nevoie pentru ascensiunea ei. Din Germania, chinezii au preluat în același timp know-how și cunoștințe de management” (p. 7). Pentru germani, China a devenit, în schimb, cea mai mare piață de desfacere din lume.

Numai că s-a intrat într-o nouă situație, ca urmare a progreselor năvalnice ale Chinei în aproape toate domeniile, care o aduce în față la toți indicatorii modernității. Doar câteva exemple.

         „Niciodată în istoria umanității o țară nu a construit atâta infrastructură cu o viteză ce-ți taie respirația cum a făcut-o China în ultimele două decenii. Cu peste 45.000 de km de calea ferată de mare viteză, Republica Populară are mai mult de oferit decât restul lumii la un loc. Punctualitatea circulației chineze este în medie de 95%... Până în 2030, se va dubla lungimea căilor ferate. China dispune de cea mai modernă logistică din lume” (p. 78). La ora actuală, 25% din producția mondială de semiconductori este dată de China (p. 104). În China, orice automobil nou fabricat este/are a fi cel puțin hibrid, dacă nu electric. În materie de digitalizare, până și în cătune, în China, rețelele 5G funcționează ireproșabil. China dă an de an în jur de 80.000 de doctorate inovative în tehnologii și științe experimentale și 300.000 de ingineri. În tehnologia cuantică, China a preluat întâietatea în lume (p. 101). Pe glob, cea mai mare parte a metalelor și pământurilor rare se prelucrează în China. La itrium și scandium, China deține 94% din producția mondială.

Se poate spune, după indicatorii de vârf ai modernizării, că, acum, China este „supraputere în domeniul tehnic” (p. 81). Nu-i de mirare că întreprinderile germane își plasează tot mai mult cercetarea științifică în China (p. 98). Tocmai Germania, recunoscută în istorie ca „națiune a premiilor Nobel”, a ajuns să se întrebe: „cine deține cunoștințele care asigură succesul economic?” (p. 81). Doar un exemplu, Germania importă la această oră 90% din fotovoltaice din China.

Nevoia ieșirii din clișeele privind China

În jurul Chinei de azi sunt întreținute falsuri tenace în unele țări. Mai nou, de pildă, că platforma TikTok ar fi distribuitorul de „știri false (fake news)”. Or, arată autorii, alte platforme electronice distribuie incomparabil mai multe falsuri. În plus, nu s-a putut dovedi nicăieri manipularea de alegători din alte țări de către populara platformă (p. 84), încât, pe bună dreptate, în nicio țară, populația nu acceptă îngrădirea operării companiei, chineze la origine.

În evoluția ei recentă, China a fost avantajată neașteptat și de evoluții internaționale. De pildă, dacă este un mare câștigător al războiului din Ucraina, atunci acesta este de netăgăduit China (p. 154). Pe de o parte, după ce Uniunea Europeană s-a aventurat în sancțiuni economice contra Rusiei, China a venit în sprijinul acesteia și a ajutat la acoperirea imediată a pagubelor. Evident că și Rusia și China au câștigat. Pe de altă parte, în condițiile politicii europene greșite față de gazul metan, petrolul și resursele Rusiei, China a importat resurse de primă calitate la prețuri mai mici și și-a alimentat industriile sale deja extraordinare.

Tot mai mult, „China se dovedește a fi un jucător mai puternic, care schimbă relațiile globale și se orientează conform intereselor proprii/…/ Republica Populară a depășit tehnologic Germania în multe domenii și reușește să dobândească tehnologia de mâine cu mult înaintea Germaniei. Conducerea chineză și-a pus în față ca, până în 2049, țara să fie, global, prima, economic, cultural și militar. Deja jumătate din to-do-list a ceea ce trebuie făcut pentru aceasta s-a atins. Întreprinderile germane trebuie brusc să învețe de la chinezi, care le sunt superiori” (p. 8-9). China a devenit reper din care se învață astăzi. „Un sfârșit al comerțului cu China nu numai că ar costa multe procente din creștere și ar declanșa nemulțumiri sociale. El ar putea aduce la paralizie întreaga industrie a Germaniei” (p. 10). Se poate spune că „atunci când China strănută, în Germania se trece în gripă”.

Dependența de China crește nu doar în cazul Germaniei, ci pentru toată Uniunea Europeană. Pentru toate marile firme europene de la ora actuală includerea în bilanțuri a rezultatelor investițiilor lor din China este parte integrantă. Firmele nu se mai înțeleg pe sine altfel, căci nu pot fi competitive altfel. Mai mult: „Fără livrările din China, aproape nimic nu mai funcționează în fabricile din Uniunea Europeană” (p. 10). Destul să observăm dependența de componente ale bateriilor, semiconductorilor, antibiotice, pământuri rare, instalații fotovoltaice,  ca să ne dăm seama de situație.

Cum am mai arătat (vezi China ca supraputere, 2021), în jurul Chinei a fost o lungă discuție purtată inclusiv de gânditori de calibru, de la Hegel, la Max Weber, care considerau că scrierea chineză și moralismul confucianist vor fi piedici în înaintarea științei și inițiativei economice. Azi, este clar că și în privința științei și economiei China este între primele țări.

Apoi, a fost o discuție dacă felul de a gândi al chinezilor este productiv în cunoașterea modernă. Azi, cei mai mari psihologi americani laudă performanța superioară a studenților chinezi și au dovedit că nimic nu-i împiedică pe aceștia să fie cei mai competitivi.

S-a discutat dacă chinezii au filosofie care să poată concura direcțiile mondiale. Este de observat că puțini gânditori ai istoriei filosofiei pot atinge azi audiența lui Confucius. Mai mult, azi este dovedit că filosofiile unor gânditori de referință – John Dewey și Heidegger – au puncte de plecare în China, iar Habermas a arătat deunăzi că dezvoltarea Chinei schimbă concepțiile din lume.

În mod interesant, autorii cărții China. Auswege aus einem Dilemma nu mai simt nevoia să discute asemenea rezerve privind cultura chineză. Performanțele Chinei le-au infirmat demult. Felix Lee și Finn Mayer-Kuckuk reangajează însă discuția despre drepturi și libertăți din tradiția euroamericană în China, într-un efort de a obiecta la ascensiunea Chinei.

Se pot discuta, desigur – și sunt de discutat – libertățile și drepturile omului oriunde, în orice moment. În definitiv, oamenii contează înaintea regimurilor. Este normal să fim „proeuropeni”, „proccidentali”, cum se spune astăzi, dar este cazul să  observăm din capul locului că toate societățile s-au schimbat. De aceea, această discuție are nevoie de o completă renovare, nu de clișeele de acum.

Se poate discuta orice regim, iar comparațiile regimurilor sunt un subiect nesfârșit. Nu reiau aici analiza temei din China ca supraputere (2021), ce rămâne valabilă. China este semnatar al Declarației universale a drepturilor omului și întreține o dezbatere internă mai aplicată pe această temă decât țări ce se revendică din tradiția europeană.

Țări sărăcite, împinse de decidenți să se înece în propagandă

Oricine poate constata însă că de decenii se consumă energii uriașe  într-o perorație propagandistică ce reia adesea evaluări consumate. Mai ales în țări sărăcite datorită decidenților, cum este și România de azi, în care inși cu diplome, titluri și funcții pompoase debitează falsuri cu aplomb, în paguba propriei societăți. Fac aici patru observații.

Prima este aceea că nu există deocamdată o analiză profesionalizată a societăților de azi, așadar la nivelul primului sfert de secol actual, dincolo de controversa propagandistică. Abia o asemenea analiză ne-ar lămuri cum se stă. Altfel, se stimulează doar agitații sterile, ca după puțin timp să se constate că au fost o eroare.

A doua este că, într-un subiect precum libertățile și drepturile omului în China, ar fi normal și de așteptat să participe la discuție și autori chinezi din țară. Mai ales că în China se desfășoară o dezbatere importantă asupra temei, cu personalități înalt competente.

A treia observație este că discuția asupra democrației în China nu poate face abstracție de discuția din SUA, Anglia, Franța, Germania despre democrație și chiar despre democrația din China. Autori cu pondere (Michael Sandel, Daniel Bell, Helmut Wilske, etc.) au adus în atenție importanța ieșirii din condiționarea alegerilor de mari finanțări în direcția unei meritocrații confucianiste pentru a revigora democrația.

În sfârșit, a patra observație este că se poate discuta ceea ce Felix Lee și Finn Mayer-Kuckuk propun, anume, „nelibertatea”. Se poate discuta, în funcție de accepțiuni și criterii. Numai că și autorii cărții China. Auswege aus einem Dilemma au fost obligați să recunoască că în China s-a mărit „libertatea creativă” și că are loc „o dezvoltare ce deschide alte spații pentru libertate” (p. 78). Cei doi autori iau ca simbol a ceea ce se petrece opțiunile populației de pe insula Kinmen. Situați geografic în fața dinspre ocean a fascinantei metropole Xiamen, chinezii preferă viața pe partea continentală a Chinei.

Am fost pe insula Kinmen, am fost în Taiwan și pot sublinia, ca martor ocular, un fapt grăitor: la întrebarea privind relația de peste strâmtoarea ce desparte Taiwanul și China continentală, nu numai cetățeni, ci și demnitari de pe insulă confirmau că apropiații lor sunt frecvent la cumpărături în Xiamen, Beijing, Shanghai, Huangzhou. În locul unei propagande anacronice, ar trebui explicat, cred eu, mai profund ceea ce se petrece.

Ar fi cazul ieșirii din clișeele propagandei în discutarea felului în care China și-a asigurat dezvoltarea. Acesta a fost și este un fel bazat pe inteligență și clarviziune. Îmi amintesc aici câteva episoade.

Eram în relații bune cu ministrul german al economiei, regretatul Gunter Rexrodt, care îmi spunea că, la negocierea intrării în China a marilor firme germane de automobile, gazdele au înscris în contract accesul nelimitat pe piața chineză, dar și obligația ca un număr de ani, undeva spre zece, firmele să reinvestească profitul în infrastructura industrială a Chinei. O idee simplă, pe care nimeni nu a respins-o!

Peste ani, am avut o discuție cu cancelarul federal. Angela Merkel evoca răspunsul chinez la solicitarea de a continua importarea de excelente automobile germane: „producem deja noi înșine automobile la fel de bune și mai ieftine”.

Neoliberalismul este, după multe indicii, la capătul puterilor. El nu are cum să fie singura politică rațională, cum se crede la noi, în condițiile precarității profesionale și ale ascensiunii la decizii a unei prostocrații, cu propaganda ei deja vulgară și dăunătoare țării.

Ieșirea dintr-o dilemă veritabilă nu este niciodată ușoară. În cazul „dilemei chineze”, constată autorii cărții China. Auswege aus einem Dilemma, „China face neîncetat planuri și-și propune mari scopuri. Acestea nu se ating într-adevăr totdeauna punct cu punct. Dar ele dau o orientare cetățenelor și cetățenilor. Și guvernul federal face planuri și formulează strategii: ele sunt discutate, decise și apoi suspendate și puse în sertar” (p. 152). Autorii spun lucrurilor pe nume:  „Cine vrea să câștige din nou teren în competiția cu China trebuie să devină mai bun acasă – dar trebuie și să cunoască bine concurentul” (p. 161). În acest sens, doar ca un indiciu, China avea 20.000 de studenți bine selectați profesional în Germania înainte de pandemie. Față de destule alte țări, marea țară de la Răsărit știe să prețuiască competențele.

Nevoia propriei schimbări

Să rezumăm. Dilema în care s-a intrat este vizibilă. A face schimburi pe scară mare aduce China în frunte, prin performanțele ei sociale, științifico-tehnice și umane. A restricționa schimburile cu China distruge industria proprie a înseși țărilor de referință. Sancțiunile, interdicțiile și îngrădirile nu dau rezultate.

Pentru orice țară, soluția nu este alta decât propria schimbare. „Trebuie să ne schimbăm noi înșine pentru a ne păstra bunăstarea și independența în competiția globală. Noua concurență din Orientul Îndepărtat ar putea fi o motivație de a aborda modernizările de multă vreme prăbușite și schimbările cu îndemânare și optimism” (p. 11). Schimbările de care este nevoie încep cu schimbarea sistemului economic, o nouă poziție față de creativitate, o nouă tehnologie, cu toate implicațiile sale, reformarea educației, dezvoltarea infrastructurii. „Pentru a se menține în concurența cu China, dar și pe terenul internațional, Germania are nevoie urgentă de mai mulți specialiști de vârf în profesiile tehnice și în științele naturii. Tinerii trebuie motivați să se angajeze în locuri și trasee de studii corespunzătoare” (p. 77). O orientare spre pregătire înaltă, inovație, contribuții concrete la binele comun este indispensabilă.

Iar dacă o țară ca Germania își pune problemele în acest fel, ne dăm seama ce are de făcut o țară sărăcită de regimul prostocratic ce nu încetează să o căpușeze, cum este România. Mai ales în confuzia de azi a valorilor din instituțiile ei, când inși cu pregătire aproximativă,  parveniții unui securism renăscut, pun interdicții și fac rău țării.

Teza mea este aceea că va fi nevoie de o schimbare mai vastă, pe care, de altfel, teoreticieni din SUA și Germania încep să o semnaleze: o înțelegere mai profundă a modernității și o nouă concepere a viitorului. Ca să fiu simplu și clar, se prăbușesc teoriile consacrate ale învățării, ale cunoașterii, ale educației, ale economiei, încât cei care se agață, cum se și vede strident la noi, de modernisme rău înțelese, își condamnă țările la înapoiere. Înseși libertățile, drepturile și democrația se cer curățate de oportunisme și reconstruite. Democrația, de pildă, nu se reduce la cultivarea de proceduri, ci include libertatea oricărui cetățean. Aidoma dezvoltării, nici democrația nu este posibilă în afara suveranității naționale și fără meritocrație efectivă. (Din volumul Andrei Marga, Noua criză a Europei, în curs de publicare)