24 februarie – Ziua Sfântului Tricolor Românesc

În data de 6 februarie 2013, un funcţionar de la externele ungureşti, ne dădea, cu gura plină „indicaţii preţioase” nouă, românilor despre cum să arborăm „steagul” (?) secuiesc pe clădirile oficiale. Ăla deja o făcuse şi arborase respectivul „steag” (?) prin capitala Ungariei, cuvântând că secuii din Kovasnovo (numai sârbii să aibă un Kosovo?) sunt discriminaţi, dragii de ei.
Aşa se întâmplă când în loc să sărbătorim sfântul nostru drapel Tricolor, noi ne pregătim să sărbătorim „ziua dragostei”, „Drăcovetele”, „Valentine’s day” şi „cai verzi pe pereţi”. Se zvoneşte că după „Secuime” urmează „Ţinutul Părţilor!”.
I. Principatele Române ale secolului al XIX-lea erau confruntate cu evenimente tragice. Imperiul Rus se afla în expansiune purtând război după război cu cine se nimerea, mai ales cu turcii; Imperiul Austro-Ungar făcea cuceriri în Levant, în timp ce Imperiul Otoman pierdea teritoriu după teritoriu. La 28 mai 1812, poarta cedează Basarabia (ca şi cum ar fi fost teritoriu turcesc) ruşilor, împreună cu suveranitatea asupra Principatelor Române. Ruşii vor consolida „protectoratul” asupra Principatelor sfârşind prin a impune băştinaşilor un nou cod de conduită, o protoconstituţie: „Regulamentul Organic”.
În 1834, Muntenia adopta steagul în culorile roşu, galben şi albastru ca drapel propriu. Un prin rezultat al luptei românilor sub faldurile noului drapel îl va constitui retragerea ruşilor din Principate. „În octombrie 1834, Rusia evacua, în sfârşit, Principatele”. (Apud: K Marx, „Însemnări despre români”, Editura Ac. R.P.R., Bucureşti, 1964, pag. 120).
„…Roşu, galben şi albastru, culorile adoptate ca steag muntenesc din 1834 şi ca simbol al Revoluţiei din 1848” (Apud: C. Potcoavă, „Valenţele comunicării prin timbru”, Edit. Sitech Craiova, 2009, pag. 31). Astfel, tânărul simbol tricolor devine stindardul Revoluţiei Române din 1848, eveniment de care nu va mai putea fi separat.
La 15 mai 1848, la Blaj, Marea Adunare a fost pregătită de către întregul cler transilvănean şi s-a desfăşurat pe platourile din afara porţilor oraşului. „Comisarii ungurii, în mare ţinută, citesc în ungureşte instrucţiuni pe care A. Şaguna le traduce în română.” (Apud: K. Marx, „Însemnări despre români”, Editura Ac. RPR, Bucureşti, 1964, p. 149).
Drapelele ardelenilor poartă inscripţia „V.R.R.” (Virtus Romana Rediviva), „culorile fiind roşu, alb şi albastru, de influenţă franceză, arătând idealurile revoluţiei: libertate, egalitate, fraternitate. Deasupra fâlfâia o panglică negru-galben, reprezentând culorile Austriei, pentru a se pune sub scutul împăratului împotriva maghiarilor.” (Idem, p. 149).
„Românii din Bucovina aspirau şi ei la restaurarea vechii Dacii.” (Ibidem, pag. 150). Ruşii iau măsuri energice înăbuşind Revoluţia, astfel că în Moldova aceasta va fi de mică amploare. La 31 martie, intră în Iaşi generalul Duhamel, comisar rus. De la Iaşi acesta se va grăbi spre Bucureşti, însă la 7 februarie 1848 „conducătorii Revoluţiei soseau deja la Izlaz”. (Ibidem, pag. 151). La Izlaz are loc o mare Adunarea Populară în cadrul căreia se dă citire proclamaţiei, un soi de program politic al revoluţionarilor.
„La 11 octombrie 1848, ruşii îşi aşază tabăra la porţile Bucureştilor, în câmpia de la Colentina”. (Ibidem, pag. 157) Aceasta însemna sfârşitul Revoluţiei în Principatele Române.
În 1849, după o crâncenă rezistenţă armată, sub conducerea lui Avram Iancu, în Transilvania trupele ruse înfrâng revoluţia. Mult timp după aceasta, kaiserul de la Viena va face presiuni asupra ţarului pentru a-l determina să-şi retragă trupele din cele trei Ţări Române. Abia după 6 ani, „La 7 august 1854, nota lui Nicolae anunţa că din considerente pentru Austria, el consimţea să-şi retragă trupele din principate”. (Ibidem, pag. 162)
După Revoluţia din 1848, în mentalul colectiv al românilor, Tricolorul va fi perceput ca propriul lor simbol.
II. Actuala noastră istorie scrisă a fost alchimizată în abatoarele Kremlinului, adusă fiind la Bucureşti de către Vîşinskhi. Nu se poate arunca vina asupra vreunui comunist pentru faptul că românii nu-şi cunosc adevărata lor istorie.
După marea gorbaciovcă din 1989/1990, chiar dacă raportul de forţe s-a modificat, asupra României slugoii stăpânilor oculţi lucrează diabolic.
În lirica românească, tema „zburătorului” este bine reprezentată. Zeul autohton al dragostei, spre deosebire de confratele său grec, trece la fapte, nemulţumindu-se să contemple şi să tragă cu săgeţi. „… Şi visu-n lipitură se transformă şi lipitura-n zmeu…”. De, iubirea şi urmările ei! Dragovetele (scris Dragobetele, că-i de origine sârbească)nu-i decât un zeu mărunt, local, al dragostei, care o fi trecut el cumva Dunărea de la sârbi la olteni. El nu s-a născut pe 24 februarie, nici n-a trecut Dunărea în Oltenia pe 24 februarie, şi, în general, nu are nimic comun cu 24 februarie. Profitând de ignoranţa băştinaşilor, slugoii stăpânilor mondiali oculţi au înlocuit 24 februarie, ziua Sfântului Tricolor Românesc, cu ziua „dragostei” (?).
În arta plastică autohtonă nu avem vreo reprezentare a vreunui zeu al iubirii românesc. Avem numai statui ale zeiţei fertilităţii, Bendis.
Iorga spunea despre cel care nu-şi cunoaşte istoria neamului că este asemenea copilului care nu-şi cunoaşte părinţii.
Oare noi, românii, suntem deja orfani?
Mihai Lucian Valea, coordonatorul Clubului Filatelic „Bisnumphila” al Cercului Militar Bistriţa