PARADOXURI FISCALE (VII)

De data aceasta am avut în vedere paradoxul dintre unele fapte prevăzute de anumite acte normative, fără a fi sancţionate, dar cu toate acestea, sancţionate de către unele organe ale statului care, de multe ori, răstălmăcesc legea după cum le convine lor. Precizez că o faptă pentru a putea fi sancţionată ea trebuie să fie prevăzută şi pedepsită de lege. Orice sancţiune care nu întruneşte aceste două condiţii este un abuz. Şi în domeniul fiscalităţii se întâlnesc asemenea abuzuri la tot pasul. Să vedem ce prevede şi cum este aplicată legea referitor la registrele de contabilitate.
Modul de ţinere al acestor registre este reglementat de art. 20 - 26 din Legea contabilităţii nr. 82 din 1991, republicară şi de Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1850 din 14.12.2004. Art.20 al acestei legi prevede: „Registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal, Registrul inventar şi Cartea nare. Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează conform normelor elaborate de Ministerul Economiei şi Finanţelor.” Punctul 8 alin.1 al ordinului de mai sus precizează: „Potrivit prevederii Legii contabilităţii nr. 82/1991 republicată, registrele obligatorii sunt: Registrul-jurnal (cod 14-1-1), Registrul-inventar (cod 14-1-2) şi Cartea mare (cod 14-1-3).”
Atât Registrul-jurnal cât şi Registrul-inventar trebuie întocmite şi editate pentru a reflecta, corect, operaţiunile financiar-contabile pe care le cuprind. Despre Registrul Cartea mare pct. 11 alin. 3 al ordinului menţionat prevede: „Editare Cărţii mari se va efectua numai la cererea organelor de control sau în funcţie de necesităţile proprii.”
Să vedem cum sanţionează legea încălcările referitoare la utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate: „Art.41 – Constituie contravenţie la prevederile prezenţei legi următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni: 2. nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul economiei şi finanţelor cu privire la: a) utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate.”
Am ţinut să arăt cele de mai sus pentru că am văzut întocmite procese-verbale de contravenţie pentru faptul că nu a fost prezentată la control Cartea mare deşi organul constatator nu a cerut, în prealabil, editarea acesteia aşa cum prevede legea şi să dea un termen pentru aceasta şi numai dacă nu s-ar fi respectat acestea să treacă la aplicarea sancţiunii.
Dar şi mai grav este faptul că unele organe de control au aplicat amenzi contravenţionale pentru faptul că anumite unităţi de desfacere cu amănuntul, care aplică metoda de contabilitate global-valorică, nu au întocmit şi prezentat Raportul de gestiune. Însă, pentru acest raport nici nu este dat modelul, nici codul lui şi nici elementele pe care ar trebui să le conţină. Să fie clar, Raportul de gestiune nu este obligatoriu. Cei care au aplicat sancţiuni pentru lipsa acestuia au comis un abuz, dar şi mai gravă este fapta şefilor lor care au valorificat asemenea acte de control şi nu au luat măsuri de respectare a spiritului şi literei legii.
Organele de control uzează de faptul că procese-verbale de contravenţie nu pot fi anulate decât în instanţă, iar unitatea sancţionată ar trebui să angajeze un apărător, ce ar costa mai mult decât amenda stabilită şi timpul pierdut, aşa că de voie, de nevoie, acceptată amenda. Însă, nu este corect din partea celor care ar trebui să fie un adevărat model de corectitudine în aplicarea legii. Şi totuşi, când sunt contestate anumite acte de control, reprezentanţii acestor organe nu precupeţesc să treacă la ameninţări de tot felul de parcă împărţirea dreptăţii ar fi un atribut exclusiv al lor.
Este de menţionat şi faptul că în timpul întocmirii unui proces-verbal, organul constatator are o atitudine de înjosire şi condamnare grosolană faţă de cel sancţionat, încât acestuia să i se pară că amenda aplicată ar fi o adevărată favoare în comparaţie cu „gravitatea faptelor” invocate şi să aprecieze „indulgenţa” şi „buna-credinţă” a constatatorului. Şi aceasta se datorează faptului că un astfel de organ, care a greşit cu ocazia constatării şi aplicării unei sancţiuni nu are de suferit nici o pedeapsă, deşi după regulile democratice cine greşeşte trebuie să suporte consecinţele legii indiferent de poziţia lui în ierarhia socială şi cu atât mai mult organele de control, care sunt plătite, din bani publici, pentru a respecta şi aplica legea corect. Aceasta ar face parte din esenţa unui stat de drept, însă, până atunci, noi „beneficiem” de organe compromise şi de un drept strâmb, în care, marii vinovaţi sunt protejaţi, iar cei mici şi mai puţin vinovaţi, sancţionaţi şi ameninţaţi cu brutalitate.
Măgeruşan Ioan