Sfântul ierarh Nectarie din Eghina, tămăduitor al trupurilor și bucurie a sufletelor

Căutând printre slove şi poposind cu duhul pelerinului ostenit de cale pentru câteva clipe printre rândurile Sfintei Scripturi, găsim un verset ce ne aduce mai aproape ca oricând fagurele veşniciei : „minunat este Dumnezeu între sfinţii Săi”. În momentul imediat următor te face să te întrebi ce este sfinţenia, ce şi cine sunt acei sfinţi? Desigur răspunsul nu întârzâie să apară atâta timp cât te gândeşti că sfinţii au fost trup, cum de altfel suntem şi noi, iar sfinţenia acea stare morală desăvârşită, în care totul întru toate e marele Dumnezeu. Aceşti oameni au ştiut mai bine ca oricine să-şi biruiască trupul, pornirile lui şi să-şi înalţe duhul conducându-l spre acea stare de desăvârşire morală. S-au dovedit a fi precum albinele, culegănd din lume nectarul faptelor bune, al smereniei, al rugăciunii şi postului, al iertării şi dragostei faţă de semeni, al milosteniei şi ascultării, aşezându-l cu mare grijă în fagurele veşniciei.
O astfel de albină lucrătoare a fost şi unul dintre cei mai minunaţi sfinţi ai bisericii noastre, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina. Sfântul Nectarie a văzut lumina zilei la 1 octombrie 1846 la Silivri în ţinutul Traciei. într-o familie săracă. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat din botez numele de Anastasie
Încă din copilărie dovedeşte o mare milă şi înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăţa Psalmul 50, lui ii plăcea să repete versetul : "Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele noţiuni de învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru a-şi continua educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat rămase încă de atunci insensibil tulburărilor vieţii mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea înlăuntrul său a omului după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie.
La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni învăţător in insula Chios. Acolo încuraja cu multă sârguinţă pe tineri şi pe săteni întru milostenie şi virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi al vieţii sale. Dorindu-şi de mult să îmbrăţişeze o viaţă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu îndrăgit de toţi fraţii din comunitate şi deveni diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insulă, care înţelesese că trebuie să-şi continue studiile apoi prin protecţia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îşi continue studiile la Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie.
În 1885 ajunse la Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului. Predicator şi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să comunice turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei. Dragostea şi admiraţia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinşi de diavol, care nu putea suporta frumuseţea trăirii duhovniceşti, unii membri ai Patriarhiei, invidioşi pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea încrederea in Hristos, fu alungat din scaunul său şi se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea săracilor puţina sa avuţie.
Abandonând ideea de a se retrage în Muntele Athos, blândul urmaş al Domnului, preferă - în favoarea mântuirii aproapelui său - să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva ani ca predicator (1891 - 1894), apoi fu numit director al şcolii ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar a ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituţii o înaltă calitate intelectuală şi morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu înceta totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcţii de predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul şcolii dar şi în regiunea din jurul Atenei.
Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri, de aceea profită de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să pună bazele unei mănăstiri de maici în insula Eghina .
In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaţă fidelă spiritului Sfinţilor PărinţiPutea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutană rea, sau când dispărea ore întregi, să se închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu. Deşi fugea de orice contact cu lumea şi îşi limita cu stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul, iar credincioşii veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Încă din timpul vieții Marele Arhiereu l-a înzestrat cu darul vindecărilor, vindecând numeroşi laici şi călugăriţe de bolile de care sufereau.
Precum oarecând proorocul Ilie făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos care sălăşluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. In afară acestor lucrări sfințitoare Nectarie găsea timp să redacteze lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenţelor apusene.
În toate aceste osteneli fu atins de o dureroasă boală timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea însă lui Dumnezeu că îl încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea până cu puţină vreme înaintea morţii sale. Era conștient că Dumnezeu nu pune greutate decât pe umerii care o pot duce.După un ultim pelerinaj la o icoană a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, își anunţa ucenicii de plecarea spre cer şi fu transferat într-un spital din Atena, unde după 50 de zile de suferinţă, îşi dădu sufletul în pace în mâinile Blândului Păstor și Arhiereu veșnic, pe 8 noiembrie 1920. Credincioşii din Eghina, ucenicii săi şi toţi creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea blândului ucenic al lui Hristos.
Dumnezeu care răspătește viața petrecută în duh și adevăr, îi dădu slava în schimb şi, imediat după odihna sa, minunile nu au întârzâiat să apară pentru cei care se apropie cu încredere de moaştele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri. Trupul Sfântului a rămas ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, împânzind o mireasmă cerească. De atunci nu a încetat să îşi bucure credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi.
Sfânta biserică prin credincioșii săi îl serbează pe sfântul plăcut Domnului în fiecare an la data de 9 noiembrie. Multe biserici și așezăminte sociale din acest colț de Rai reprezentat de țărișoara aceasta îi poartă sfântul nume chemăndu-l în ajutor. Se cuvine așadar ca să-i aducem în aceste momente și noi o cunună cultică și să cădem rugându-l : „Al bolnavilor prea grabnic vindecător și al întristaților ocrotitor și apărător arătându-te, ierarhe, cu dumnezeiasca voie, a sufletului meu grele răni le tămăduiește.”