Jumătate-n lume, jumătate-n infinit

Persoane: Mureşanu, Mors, Geniul Luminei ”Scena înfăţişează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. Pe de o parte stânci crăpate ¬ unele ţepene, altele răsturnate¬ de alta brazi acăţaţi de vârfuri de stânci, unii frânţi şi răsturnaţi de vijelii şi torente. În fund se văd ruinele încă fumegânde a unui sat de colibe ¬ risipite ca cuiburi mari în dosul stâncelor. Mai în avanscenă, turnul vechi şi negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperământ de şindrile negre şi mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a curmezişul un trunchi răsturnat, putred, pe care Mureşanu şade visător. De tot în fund, codri şi munţi. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopţii. În vremea asta se scoală Mureşanu.” Vremea asta, în care se scoală autorul poemului de puritate şi forţă ”Deşteaptă-te, române!” este a ceasului al 12-lea. –scena întemeietoare a Taboului dramatic într-un act eminescian este o metaforă in nuce a stării de fapt a unei naţiuni într-unul din momentele de cumpănă ale istoriei sale. Este o evocare deosebit de empatică, de o mare sensibilitate şi fină rezonanţă cu eroul central, Andrei Mureşanu, încât se naşte întrebarea: ”Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,/
Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?” Este cântul visătorului Andrei Mureşanu sau, pe un fundal somptuos, cântul capătă forţă prin dualitatea a două voci contopite până la identificare, până la un nou timbru, o nouă culoare: cea a lui Mureşanu şi cea a lui Emin.
Andrei Mureşanu, Tablou dramatic într-un act este mijlocul, miezul balanţei în acest triptic înfăţişând tragicul erou ardelean, este ax şi parte integrantă. De altfel, acest echilibru ca sens al începuturilor e transpus şi în structura Tabloului dramatic: atât la nivel de personaje: Andrei Mureşanu, Omul-Munte, Eroul, Titanul, Geniul prins la mijloc – între Mors şi Geniul Luminei, cât şi la nivel, sau mai ales la nivel tematic/ ideatic, prins ”între lumea bulgărului şi lumea ideii”, cu o expresie a profesorului Mircea Muthu. Este vorba despre condiţia omului care îşi transcende starea fragilă de simplu muritor, înălţându-se prin lumina spiritului peste lumea submundană, e la înălţimi stelare (cosmomorfism) privind cursul aprig al istoriei, în care soarta neamului său prins în cercul strâmt al existenţei - o zbatere de aripi efemere în coaja dură a ursitei amare. O astfel de înălţare îşi primeşte (răs)plata, căci geniul -extraordinarul, nefirescul este dator să îşi poarte propria povară, aceea a genialităţii dar şi povara lumii (de)căzute pe care forţa vizionarismului său, a curăţiei sale o salvează şi o restaurează, căci ”cel drept face lumea să stea pe o temelie solidă”, ”faptele bune ale unor fiinţe umane excepţionale susţin lumea”, concept fin analizat de Moshe Idel într-un splendid eseu. Geniul devine astfel un Atlas, el poartă povara contemporaneităţii pe umeri şi, în acelaşi timp, susţine Cerul înstelat, Tăria, este un Axis Mundi care asigură, printr-un act sacrificial asumat legătura dintre lumi, fiind un canal de comunicare între acestea dar în acelaşi timp asigurând şi separarea, distanţa justă şi sigură pentru omul de rând.
Însă tălpile sale găsesc un sprijin ferm pe Pământ, iar din străfunduri, de profundis, răzbate lamento-¬ul înaintaşilor, laolaltă cu arzătoarea”zvârcolire a mării” de dedesubt. Aflat concomitent în lume şi în afara ei, om şi supraom, semizeu prins în Purgatoriul lucidităţii, el, geniul, această amfibie între lumină şi întuneric poate să alunece în Valea Umbrei prin otrava îndoielii, prin sâmburele revoltei, această ascensiune în sens invers în căutarea luminii având nevoie de un singur pas poticnit – un geniu căzut: Şi mai credeţi în bine, în basme de copii!/ O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii/ Şi sfărâmaţi c-o mândră strigare triumfală/ Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală,/ Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii/ Înşelători susţin că de Dumnezeu e pusă/ În lume.”
Cât de seducătoare această tentaţie, cât de dulce această ispită, această promisiune obscură de ostoire a dorului pentru naţia iubită! Dar...”există o afinitate dinamică între cel drept şi existenţa lumii”. O cădere a Geniului ar însemna o cădere a lumii. Ori Geniul are ceva din acea fiinţă ”pe jumătate reală, pe jumătate de poveste” surprinsă în scrierile-i de Lucian Blaga, are melanholia, are desăvârşita solitudine, pendulând şi el, asemeni inorogului, ”între polisul timpului şi singurătatea muntelui”, cum remarca Mircea Muthu, iar această pendulare între lumină şi întuneric, între lumina vie şi umbra nedesăvârşirii, este pendularea şi, într-un final, alegerea între păgânism şi creştinism, între implacabil şi speranţă, între absurd şi rost.
Eminescu îi făcea o mărturisire lui Negruzzi, despre prima variantă a tripticului dedicat lui Andrei Mureşanu,Tablou dramatic, mărturisire perfect valabilă şi pentru Tablou dramatic într-un act : „Am scris-o intr-un timp cand sufletul meu era pătruns de curăţenia idealelor, când nu era rănit de îndoială. Lumea mi se presinta armonioasă cum i se presintă oricărui ochi visător, netrezit încă, oricărei subiectivităţi fericite în grădina înflorită a închipuirilor sale.”
Peste timp, cuvintele lui Mihai Eminescu, prin vocea dramatică a lui Andrei Mureşanu, eroul acestui superb triptic arată spre noi, precum degetul lui Dumnezeu: O, naţie iubită!/ Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti? Chiar răniţi de îndoială, ce răspuns vom da?