Un răsunet

Deşteaptă-te române este marele îndemn al Imnului nostru naţional, conceput întru pururi de Andrei Mureşanu, mândrul nostru bistriţean… este un teribil alter ego din „Allez enfants de la patrie” - Veniţi copii ai patriei din Marseileza lui Rouge de Lisle, Imnul Franţei întru „Egalite - Fraternite - Liberte”,… dacă pentru mândria latină de pe Sena aceste nume sunt înscrise în Pantheonul nemuritorilor din post-generaţiile galice, sufletul lui A. Mureşanu este în casa memorială de pe Bulevard, care este un port-drapel al burgului, un stindard al cetăţii ce se vrea întru urmaşa polisului athenian, Urbe Condita a Romei imperiale sau burgurilor teutonice de pe Rhein sau Donautal… casa lui A. Mureşanu este piatra Imnului nostru, este locul de geneză a sufletului ei, este substratul „hypokeimenon” fizic al celui ce prin inspiraţie metafizică naşte versuri simbolului ca fundamentalitate a unei naţiuni, a naţiunii române… de aceea, când vineri seara, la aniversarea Casei de Cultură a Sindicatelor, prof. E. Rusu a rostit, plin de patimă şi emoţionalitate, evenimentul din 1982, când prin sistematizarea oraşului de către administraţia comunistă, Casa Memorială A. Mureşanu urma să cadă sub lamele buldozerului şi prin sacrificiul intervenţiei, la Bucureşti, al lui Alexandru Cristian Miloş, casa a fost salvată în ultimă instanţă, mulţi din sală şi-au reamintit de acel dramatic eveniment… Al.C. Miloş a fost un salvator, Al.C. Miloş a fost un rostitor de slovă a curajului, de slovă a demnităţii patriotice atunci, de rostitor de adevărat „Deşteaptă-te române!”… Al.C. Miloş este de departe cel mai cunoscut poet bistriţean, de departe una din scânteile de spirit a cetăţii-burg, unul dintre cei ce glăsuind întru sublim, păstrează zidul memoriei noastre de curaj şi demnitate… toată lumea ştie acest fenomen de singularism poetic şi atitudine civică, ce a refuzat „somnul cel de moarte” în care, dramatic, ne-am adâncit prin noi înşine mai mult decât prin „barbarii de tirani”…. Al. C. Miloş este azi de mulţi uitat şi, mai ales, grav e că autorităţile locale ocolesc acest subiect/fenomen care dă o lumină peste burgul devenit prin UN răsunet oraşul imnului naţional… oare nu ar merita Al. C. Miloş titlul de Cetăţean de onoare al oraşului? Ba da, fiindcă dincolo de prejudecăţi şi aparenţe, Al. C. Miloş rămâne un suflet în continuă zbatere întru valorile culturale ale burgului, în ciuda precarităţilor materiale… cultura, domnilor administratori prezenţi ai burgului, este o ordine necesară în comunitate, „Burg-Ordnung”, cultura, domnilor, de mai sus este ordinea spiritului în naţiune „staatliche Ordung”… prin aceste considerente imensul gest al lui Al. C. Miloş merită întreaga recompensaţie morală şi, de ce nu? materială, care să rezoneze întru cinste cu „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”, în care eroilor adevăraţi să li se acorde recunoştinţa meritată… de ce media locală şi naţională, sau cel puţin aşa credem, evită acest dramatic subiect? Fiindcă sunt implicaţi şi o serie de tovarăşi ai administraţiei comuniste de atunci? Unii cu lumini, alţii cu umbre! Dar indiferent de atingerile la persoane, întreg acest dramatic episod, care prin Al. C. Miloş face cinste şi onorează generaţiile din era comunismului merită reactualizat şi mediatizat, cu atât mai mult cu cât România traversează o perioadă extrem de dificilă, atât economic, cât şi financiar, cât şi politic sau patriotic… patriotismul este o componentă fundamentală care poate slava o naţiune! Deşteaptă-te Române!...