Rulând 2,4 milioane km, Gavril Simionca a ieşit la pensie

Când, prin anii 60 a plecat din sat, la şcoală, tatăl, ţăran din spiţa lui Moromete, om harnic şi cu frica lui Dumnezeu – l-a luat de-o parte şi i-a zis: „Copile, pleci din sat să înveţi, ai grijă să înveţi bine, să nu mă faci de ruşine, vreau să fiu mândru că feciorul învaţă o meserie şi s-o înveţi aşa cum ştim aici, în Sebiş, să arăm ogorul”.
Şi Gavril Simionca, băiatul lui tata din Sebiş, învaţă meseria la care visase, aceea de şofer profesionist, cu diplomă şi cu toate categoriile. În anul 1971, la 15 aprilie, este angajat la Consiliul Popular al judeţului Bistriţa-Năsăud, primeşte în mână cheile de la un IMS, cu nr. 461. Nu-i venea să creadă! Tânărul şofer îşi priveşte maşina ca pe o ibovnică, o studiază, o îngrijeşte, o îndrăgeşte. Este locul lui de muncă. Prima cursă în teren este la Bistriţa Bârgăului. Erau atunci inundaţii şi, ca şi şofer, n-a stat, ajuns în teren, să privească doar revărsarea apelor. „Cu cizme în picioare, alături de săteni, am dat o mână de ajutor”, îşi aminteşte Simionca. „Trebuia să ajutăm fiecare. Erau vremuri grele”, îmi spune Gavril Simionca.
În cei peste 45 ani la volan, a bătut fiecare colţişor al judeţului. Nu există cătun să nu fi fost vizitat. În Fânaţele Jimborului ori ale Urmenişului, în Draga, în Perişor, în Poiana Cătunenilor din Ilva Mare, maşina condusă de Gavril Simionca a lăsat „urme”. În sensul că s-a făcut ceva pentru oamenii de acolo. Dacă prima maşină era cu prelată, de „îngheţam iarna”, acum am ajuns să conduc un Touareg, tot o maşină de teren, dar cu alţi parametri. E o diferenţă ca de la cer la pământ între cele două maşini de teren. Gavril Simionca a rămas în acelaşi loc de muncă şi după 1989, fiindcă era un om dăruit profesiei, un om pentru oameni, gata oricând, zi şi noapte, cu maşina în perfectă stare de funcţionare, iar el, şoferul, apt de drum. Nu era o muncă normată, adică de la 8 la 16, munca de teren nu se poate încadra în limitele a două ore. A fost şoferul mai marilor judeţului din vremea comunistă şi apoi şoferul tuturor prefecţilor de după 89, de la Gh. Groşan la I. Ţintean. „Fiecare mi-a lăsat ceva în inimă. De la fiecare am învăţat câte ceva. Am făcut peste 2,4 milioane km. Am bătut Bucureştiul de zeci de ori, chiar de 2-3 ori pe săptămână. N-am refuzat nicio cursă. Am îndrăgit maşina şi meseria de conducător auto. Asta m-a ţinut vreme de 45 ani legat de volan şi de aceeaşi instituţie”. Pentru asta a fost şi este apreciat de şefii lui fiindcă a pus întotdeauna în faţă datoria. „Şi cred, îmi spunea Gavril Simionca, că pot să spun cu sufletul împăcat, că nu l-am făcut de ruşine pe tatăl meu”.
Ieşit la pensie, în familie – soţie, două fete şi trei nepoţi – domnul Gavril „Unceşul” nu are astâmpăr. „O să fac ceva. Sunt încă în putere. Apoi, munca te ţine încă tare şi-ţi dă sănătate”, îmi spune „tânărul pensionar” care, predând cheile Touareg-ului priveşte în spate cu oarecare părere de rău. „Maşina asta a făcut parte din viaţa mea”!.