Eminescu şi matematica

Am descoperit, în „Fragmentarium”, un volum postum ce cuprinde toate studiile ştiinţifice ale Poetului Naţional, studii de astronomie, matematici (geometrie, aritmetică, trigonometrie, probabilităţi, fizică, chimie, genetică, drept, economie, istorie antică şi modernă, politică, tradiţii, folclor, muzică, pictură, strategii naţionale economice şi de apărare, cinstirea înaintaşilor, credinţe şi religii ale lumii etc. etc.).
Ne-a atras atenţia o mărturisire a lui Eminescu, pe care o reproducem, spre a aduce lumină în hăţişul de interpretări critice ale gândirii şi operei sale poetico-ştiinţifice: „Finalitatea poeziilor mele este să descopăr ecuaţiile matematice ale universului, ale lumii, ale continentelor, ale ţărilor, ale oraşelor, ale corpului omenesc...!”
Ciudată, stranie, intrigantă şi paradoxală mărturisire-document al geniului românesc, ce îl situează pe poet în contemporaneitatea Mileniului 3 al secolului 21, secolul internetului, informaticii, computerelor, deci, al ştiinţelor matematicii! Intersecţiile posibile ale gândirii eminesciene cu matematicile moderne ar putea fi descoperite în, spre exemplu, poemul „Dintre sute de catarge”, unde, evident, pentru un spirit curios şi cercetător, este vorba despre matematica probabilistică.
Principliile teoriei relativităţii a lui Albert Einstein sunt figurate în megapoemul „Luceafărul”: Porni Luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”, versuri pe care noi le-am traduce, azi, în celebra ecuaţie einsteiniană: AE = M x c2!
Matematica nu este legată numai de fizică, ci şi de astronomie!
În poemul „La Steaua” se referă la pătrunderea planetei Venus, sub formă de cometă în sistemul nostru solar, ca un nou membru planetar, în urmă cu 4000 de ani! Astfel că, versul „La Steaua care-a răsărit” nu mai poate fi luat ca un pleonasm...
Să menţionăm că în Hărţile vechi egiptene, de acum 5000 ani, „Luceafărul”, adică planeta Venus, nu apare pe hărţile astronomice, ci numai mai târziu, peste aproximativ 1000 ani, pe hărţile astronomice ale babilienilor şi chaldeenilor.
O altă descoperire astronomică modernă, de secol 21, referitor la „stelele fantome”, văzute cu ochiul liber, pe cerul senin al nopţilor terriene, este de fapt lumina stelelor care au călătorit prin Univers mii de ani lumină, pe când steaua ce o vedem ca să nu mai existe. Eminescu ştia aceasta acum 150 ani: „Poate, demult, s-a stins în zări/ În depărtări albastre/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre!”
Dilatarea şi comprimarea timpului şi spaţiului, curbarea sa, conform teoriei relativităţii.
Astfel, Eminescu poate fi considerat şi un precursor al ştiinţelor exacte, experimentele moderne: matematica, fizica, chimia, genetica, astronomia, ştiinţa şi arta au o rădăcină cerească, divină, extraterestră comună.