Posteritatea scriitorului, precum în Dansul Ciuleandrei...

Motto:
Iubirea adevărată înfruntă lumea… ( Liviu Rebreanu)

Când iar e ziua de naștere a marelui scriitor, 27 noiembrie, ne întrebăm dacă îi este drumul neted ori abrupt; desigur drumul posterității. Bistrița, prin Colocviile Rebreanu, Festivalul Internațional de Teatru “Liviu Rebreanu”, Saloanele Rebreanu și Concursul Național de proză “Liviu Rebreanu”, manifestări ale perioadei 26-29 noiembrie 2015, e, iar, capitala culturală Liviu Rebreanu.
La Târgu-Mureș e multă tăcere (favorabilă sau primejdioasă?)… și, atunci, iar mă retrag în binefacerea singurătății mele, în noua lectură, întregindu-mi imaginea despre Rebreanu și conștiința scriitoricească superioară sau conștiința seriozității umane. Scriitorul nu a fost prins în capcana “gândirii subalterne”, a complexelor occidentale, demolatoare și perfide, ce au împins talente românești în zonele mediocre ale mimetismului, cum argumentează Mihai Sin în teza sa de doctorat editată sub numele de Marea miză. Dimpotrivă, a propus lumea românească cu accentele ei metafizice.
Refac drumul posterității scriitorului, socotind Bistrița ca fiind Academia Rebreanu, mai ales prin revista ce-i continuă romancierului crezul, Mișcarea literară, sau Biblioteca Documentară Liviu Rebreanu, recent inaugurate ca Filială a Bibliotecii Județene George Coșbuc, abătut că la Târgu-Mureș s-a stins Cenaclul literar Liviu Rebreanu, că scriitorul nu mai este pe afișul Companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Național, că ideea Fundației Culturale Cezara de a dezveli o statuie Rebreanu la Târgu-Mureș nu a găsit ecoul cuvenit, rămânând doar o inegalabilă idee. Așadar, îi așez marelui Rebreanu măcar o parte din proză în noua lectură, revenind la motivul drumului sau al destinului din universul său romanesc, cu similitudini în drumul sau destinul posterității.
Drumul (marșul) prin zăpadă spre locul execuţiei din Crăişorul Horia reprezintă pecetea tragică a destinului celor care vor să refacă echilibrele lumii prin act de revoltă: „Ningea cu fulgi leneşi, moi, tăcuţi. Cismele soldaţilor se scufundau în zăpada proaspătă (...) Numai lanţurile celor doi prizonieri scânceau înăbuşit, târându-se.” Apostol Bologa, căutând drumul evadării, intră într-un împăienjeniş al obstacolelor, imagine a destinului implacabil: „Peste câţiva paşi se împiedică într-un trunchi putred, răsturnat parcă dinadins de-a curmeziş. Îl ocoli. La zece metri, însă, alt copac prăvălit închidea drumul… Apoi puţin mai încolo se izbi de nişte sârmă ghimpată, întinsă şi împletită între tulpinile brazilor. Încearcă să se strecoare prin gardul de sârmă. Nu izbuti (…) Merse totuşi înainte şi nimeri iar într-un gard de sârmă.” Imaginea crucii din incipit-ul romanului Ion prefigurează destinul tragic al personajelor, fiind desărcinată de sensul crucificării, prin uitare. Chipul crucii părăsite anticipează demonicul care motivează prăbuşirea tragică: „…crucea strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri.” În acelaşi generic, contorsionările drumului descriu urcuşul şi coborâşul, pendulări ale ființei între viață și moarte: „trece”, „spintecă”, „aleargă”, „se pierde”, „urcă”, „îşi face loc”, „înaintează”, „(mai)ascunzându-se”, „(mai)poposind”, „coteşte”, „(ca) să dea buzna”. Drumul urcă la început anevoie, apoi se precipită, precum ritmul Ciuleandrei, dans al destinului, descântec şi bocet. Dansul Ciuleandrei este şi „manifestare a adoraţiei supreme”, cum mărturiseşte însuşi Rebreanu, şi „vălmăşag de trupuri zdrobite”, vârtej sau „hohot de râs sălbatec”. Închiderile fiinţei în traumele ontologice („vârtejul …se încolăceşte iar”) şi eliberarea din „frământul” acestora („şi se descolăceşte…”) întreţin fiorul tragic al topirii sufletelor în obsesivul dans : „Jucătorii, cuprinşi de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte şi tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât şi muzica se aţâţă, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă. Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schiţează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie (…) Acum şirul, tot încovoindu-se şi strângându-se, ca un şarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească, până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcoleşte pe loc un răstimp, ca apoi, pe neaşteptate, să se destindă iarăşi, ostenit ori prefăcut…”
Când iar e ziua de naștere a marelui scriitor, în binefacerea singurătății mele îi simt destinul posterității când în vălmășagul Dansului Ciuleandrei când în eliberarea din frământ a acestuia.

În imagine:
Valentin Marica împreună cu etnologul dr. Dorel Marc,
la Târlișua, la locul nașterii lui Liviu Rebreanu.