Diurne

* Itinerar matinal de pensionar. Înainte de a mă așeza la masa de scris (am, n-am treabă – ah, Caragiale!), cățelușa Lola mă invită la plimbare. Eu, inevitabil gentlemen, n-o pot refuza și ieșim. Finalul trasului e în centru, la un Non-stop, de unde iau un pahar cu cafea pe care o sirotez alături, pe o bancă din parcul încă proaspăt al dimineții.
Momentul următor, la ghișeul de ziare, iar Lola e cu gândul la bolul cu mâncare de acasă.
Întorși la domiciliu, iau, de la parter bicicleta, pe care, când cobor, totdeauna o caut neliniștit; căci, în 10 ani mi-au fost furate trei, chiar dacă erau blocate cu lanț. Vai, te pui cu hoții, să-i desconsideri astfel?! Chiar și găinarii e băieți dăștepți!
Drumul e cam același: printre blocuri de locuințe îngrijite și străzi nepoluate, cu circulație minimă la o astfel de oră.
Însă o adevărată satisfacție mi-o asigură strada Griviței, paralelă cu șoseaua infernală și calea ferată. Din două motive. E cea mai curată, asfaltul se întinde prietenos, neted, liniștea e deplină, doar dintr-o curte un… Grivei glăsuiește scurt la poartă; pentru că mă recunoaște? pentru că mă previne să fiu cuminte? Nu-mi place să port dialog decât cu Lola.
Al doilea motiv: Fac o asociere între cumințenia străzii și rezonanța istorică a toponimului Grivița. Atunci, acolo, a însemnat război, jertfe; acum, aici, e pace și siguranță.
* Vreau să conserv o amintire, așa cum aș așeza-o într-o cutiuță etanșă, cu pereți de sticlă incasabilă. La vederea oricui.
Se întâmpla la câteva zile după 22 Decembrie. Lumea Becleanului m-a ales pe mine să o conduc; adică voia, ca până se va limpezi ceva, să fie cineva acolo, în locul primarului, și să reprezinte localitatea, ba să dea și decizii. F.S.N.-ul încă nu se instituise în teritoriu.
Probleme fel de fel rămăseseră în suspensie, se amânase repartiția a două apartamente, a câtorva butelii, se amânase o căsătorie la starea civilă etc.
Mă aflam, la etajul clădirii, în odaia fostei secretare a Primăriei și pe care am preluat-o, pentru aceleași atribuții. Pregăteam un text pentru județ. La un moment dat, ușa s-a deschis încet, oarecum timid și s-a strecurat un om în vârstă. Subțire, ochii înfundați în orbite, îmbrăcat nu tocmai potrivit de necesar pentru vremea de afară, cel puțin fularul, de un albastru vioi, era strâns într-un nod bogat sub bărbia ascuțită. Îl cunoșteam. Pe stradă îl salutam, deși nu știam cine e. Și-a dezvelit capul cărunt, a dus brațul drept spre frunte și a exclamat:
- Trăiască România liberă!
Aveam să înțeleg îndată că nu urcase pe spirala destul de abruptă a scărilor decât pentru a rosti cele trei cuvinte în fața cuiva care îl reprezintă, în sfârșit, altfel decât antecesorii mei.
Luat de vâjâiala posdecembristă, aveam să hălăduiesc la Bistrița un deceniu. Într-una din zile m-am întâlnit cu fiu-său, care seamănă de necrezut de bine cu tatăl său. Și așa am aflat că bătrânelul trecuse „Dincolo”.
Acum câteva zile l-am revăzut pe fiu, habar nu am pe unde trăise în acest răstimp, nici nu mă interesa; apreciam doar că trebuia să aibă vârsta părintelui său de acum 27 de ani. Și mi-a țâșnit din nou imaginea de atunci a vârstnicului care se bucurase printr-o exclamație fără precedent. Și mi-am zis: Bine măcar că n-a știut că trăiește o iluzie… Argumente? Diurne: oră de oră, pas cu pas.