Întoarcerea lui VIRGIL RAȚIU

Capitolul 1

Aici vei afla cum a apărut Alfonz Carbit zis Duhnel, când nimeni nu se aștepta, în Buzău. Ori, mai bine zis, cum a dispărut Alfonz din Bistrița

            Virgil se afla în fața redacției ziarului Munca, pe trotuar. Privea atent cum câțiva militari, cu corpuri atletice – mai târziu aflase că unii dintre soldați luptaseră în Afganistan – încărcau mobilierul redacției, aparatura electronică și altele și mărunțișuri într-un TIR lung cât o zi de plug. Militarii erau transpirați, afară era cald, cămășile le erau pătate de transpirație. Însă pe fețele lor nu se vedeau semne de oboseală. Meteo anunțase, curios, o a doua parte a primăverii, toridă.  Dacă îi priveai pe cărăuși îți lăsau impresia că încarcă în autotren colete mari de polistiren, materialul acela alb, voluminos, fără grutate. Sau baloți imenși de burete. O nimica toată pentru ei. Virgil se întoarse brusc. Cineva i se uita în ceafă; ce, uita! îi sufla în ceafă!

            ̶  O, izbucni Virgil Rațiu măgulitor, intonând: O, Maneaua Voastră?!... Bine-ați venit! Să trăiți! și-i întinse mâna cu sinceritate.

            Maneá nimic. Se uita la Virgil ca la un rahat, scuipă o flegmă până pe carosabil:

            ̶  Tot miștocar de mâna a doua ai rămas, bă...

Hopa... Draci! își șopti Virgil.

̶  Cu mine să nu vorbești așa că-ți fac dinții orez, bă... Și mai scuipă una. Cugetare: Flegma lui Maneá pe asfaltul Bistriței.

            ̶  Ce-ai pățit, dragă Chrică? Te-ai făcut sensibil, constată Virgil cu jovialitate. Iei medicamente numai de la Sensiblue?... Păi atunci, schimbăm macazul. După pigmentul dermei tale, nu pot decât să te onor cu salutul bădiei Creangă: Omagiile mele, Întunecimea Voastră!... Cu ce ocazie avem cinstea? Aveți concert pe pietonal?... În avans de Sfânta Marie. Vasăzică, o repetiție generală. Nu? Tot cu manele?... Cu manele?... Păi nici nu se putea altfel... Dar nu trebuie să fiți supărați că vă mai ia unul altul peste picior... Zău, pe bune! Să nu aveți impresia că pe aici... Ba ar trebui să vă mândriți...

            Maneá își mută greutatea pe piciorul drept. În spatele lui, un individ la fel de gras și burtos, cu sprâncenele ridicate, îl fixa pe Virgil cu ochi de vultur, parcă pentru a-l ține minte. Mai în spate, un romulan cu moț îi zâmbea a râde larg lui Virgil ca la vederea unei victime sigure.

            ̶  Hm..., făcu spart individul.

            ̶  Da, da... Pe aici, pe la noi și pe la voi, primii maneliști care au umplut urechile multor petrecăreți și nuntași au fost Ionică Lodănescu, Irinuca, spusă, Urina Longin și Senone Binulescu. Dar cei mai primi maneliști au fost guriștii cu tarafurile lor din Vechiul Regat, de la începutul secolului trecut, de la sfârșitul ăluilant secol, nouăsprezece, de la voi din mahalaua Bucureștilor, care, la fel, erau cei mai căutați muzicați de către miri și mirese și de neamurile celor care apucau să dat cotul... Ă?... Dumnezeu să-i ierte...

            ̶  Te faci că știi istorie, mă piele!... Iar te mâncă cojocul?

            Manea mai scuipă una mare și lată. Gorilele lui, la fel... Îi întoarseră spatele și plecară legănați și arcuindu-și genunchii, așa cum pășesc romulanii, legănați, cu burta în față crăcănați și cu brațele cosând aerul.

            Virgil privi în urma lor. Își miji ochii. Îl captară o grămadă de amintiri neplăcute. Făcu o grimasă ca de miros rânced. Își zise cu seriozitate că va trebui să părăsească orașul înainte ca hojmalării să-și încheie „concertul” anunțat cu mare pompă de Primăria orașului. De altfel își făcuse programul de câteva zile. Însă nu prevăzuse apariția maneliștilor și-a gaștii lor în orașul lui.

            Militarii aproape umplură TIR-ul. Mai greu a fost pentru ei deoarece redacția se afla la etajul doi al imobilului. Privind militarii, Virgil Rațiu se gândi să-i dea un telefon de avertisment Alfonzei. Cu baragladinele astea te poți aștepta la orice. Nu, nu cu Maneá. Ăsta e tip gigea. Ci cu alții, cu alaiul... O parte din redacție, directorul Motofelea și grupul de militari porneau spre Buzău cu boarfe cu tot chiar în după-amiaza acelei zile. Și el cu ei. Virgil îi însoțea ca să vadă Buzăul de curiozitate. Îl fascina să revadă sculpturile de la Măgura, Vulcanii Noroioși, prieteni pe care nu-i mai întâlnise din 1990, dacă or mai fi prin zonă. Și deodată, nitam-nisam, îi veni în minte Alfonz Carbit pe care nu-l mai întâlnise din seara zilei de 22 Decembrie 1989. Nu în Buzău, în Bistrița. Doar Alfonz în Bistrița „lucrase”.

            Ce-o fi asta? se întrebă interogatoriu Rațiu. Alfonz?...

Era marți, ziua cu noroc a lui Virgil.

Capitolul 2

În care vei afla cum Alfonz Carbit a „aterizat” fără voia lui pe pistele situate în Carpații de Curbură. Mai corect spus, ce l-a determinat pe Alfonz să dispară spre Răsărit, de nimeni știut

De notat: toată redacția Munca cunoștea motivul mutării ei din Bistrița, carevasăzică „al ei”, dar nici unul dintre jurnaliști nu dezvăluia cuiva adevărul adevărat. Pentru că pur și simplu adevărul era cu totul altul. Fiecare dintre redactori însăila „adevărul” său. Dacă cineva era curios. Vector Aștir, de pildă, sporovăia cu aliura unui actor:

̶  Păi bine, măi dragă. Atâta lucru nu știi. Toată Bistrița știe numai tu nu știi. Hă-hă!... de capul tău. Dragă, eu m-am înțeles cu soția că-mi dă voie să am amantă, dar nu aici... Numai aici, nu!

̶  Aici?... se uita mirat gură-cască.

̶  Da, aici, în Bistrița.

̶  Aaaa..., se dumirea ăla.

̶  Oriunde în altă parte, chiar și-n Bangladesh, o amantă, dacă vreau, țuț, acolo, de să-i sune oasele cristalin la orice mișcare, însă nu aici, frate. Ce vrei? Să afle tot prostu și să latre?... Așa că, dacă am găsit și-i treabă sigură, mă mut la Buzău.

Dorina Așișderi, tehnoredactorul, spunea simplu: Nu pot rămâne în Bistrița. La noi în casă asta e regulă. Dacă se mută bărbatul cu serviciul, nevasta îl urmează. N-are scăpare... Dorina se descotorosea ușor. Bărbatul ei, gradat, lucra în Poliție. Așa că, mucles...

Florentin Tonegaru zicea cu țăfnă:

̶  Mă, m-am săturat de Bistrița. Vorbea cu ură, ca ală, Gherman, care s-a săturat de România. Uite, și-și smulgea un fir de păr de pe cap, Bistrița mi-a făcut păr alb. Și primarul!...

̶  Da' nu ești cărunt deloc, tu...

̶  O să fiu. Uite-aici, la perciuni două fire argintii.

Directorul Motofelea încerca să fie cel mai rezonabil. El susținea cu convingere că este vorba de o oportunitate. Că la Buzău va putea da salarii mult mai mari redactorilor și celorlalți pentru că vor avea vânzări de ziar înzecite față de Bistrița.

̶  Dintr-un sondaj de opinie al ISU – susținea Motofelea -, făcut pe bune, nu așa, la gogoașă, buzoienii, la citit, se situează pe primul loc pe țară...

̶  La citit ce?...

            ̶  La citit serios, nu la ce-ți șade ție acum gândul! Ce vrei să insinuezi?

̶  Și pentru asta merită tot haloamăsul ăsta? Cu cărăbăneala, cu hagealâcu', cu aia, aia?...

̶  Păi dacă ți-am spus eu, află că merită. Eu am studiat situația. Eu nu știu să mint, n-am mințit în viața mea...

̶  Serios?... Să te faci tu așa? și-și îndoi arătătorul ca un cârlig.

Alt curios: Bă Virgil, chiar, serios, de ce vă mutați cu totul? Eu înțeleg să plece directorul și ziarul... Însă Cuvioșia Ta, ce te-a apucat? Apropo, cine-i patron la voi?

̶  Nu știu. Asta ți-o spun serios.

̶  Asta să i-o spui lu' Mutu.

̶̶  Pe cuvântul meu. Uită-te la mine... Și dacă chiar vrei să știi de ce plecăm.,.

̶  Ie...

̶  Plecăm, așa, de chichi, că ni s-a sculat... E bine?

̶  Du-te dracului. Eu întreb serios și tu...

̶  Ce-ști copil? Ce belești ochii?! Și pentru ce te interesează? Vrei să vii și tu? se enerva Virgil și pleca...

Transferarea cu totul a cotidianului Munca de la Bistrița la Buzău devenise în urbe subiect de largi dezbateri, mulți curioși își dădeau cu părerea, alții găseau ei răspunsul asupra adevăratului motiv al plecării redacției din Ardeal în Sud-Est. Câțiva susțineau cu tărie că adevăratul „transfer” al ziarului Munca la Buzău era faptul că patronul, el în persoană, un necunoscut dealtfel, a decis aceată mutare. Vorba lui Virgil: Na, așa, de ciudă! Sîc!... Șmecherii lansaseră spusa că redactorii se duc cu directorul lor 1. Că acesta i-a abligat pe fiecare să-l urmeze pentru că fiecăruia Motofelea le era girant la niște împrumuturi bancare, iar el nu discuta cu redactorii vreun refuz. 2. Li s-a pus condiția independenței de opinie fiecărui redactor. Doar acolo, la Buzău, vor fi cu adevărat liberi și își vor putea exprima convingerile dincolo de orice cenzură, nu ca la Bistrița. Înțeles-ați, mă?...

Dar nedumiririle în acest caz, nemaiîntâlnit în presă, continua să frământe multă lume de lume, inclusiv mahării de partid, de la Prefectură și Consilii...

̶  Ce vă veni, mă? se prefăceau unii dintre ștabi. În public, desigur. Ce, credeți că acolo umblă cățelele cu ghiuluri în coadă? Ă?...

Însă adevărul-adevărat chiar în mințile ălora era aciuit. Dar nu îndrăznea nimeni să sufle acest aspect. Preferau toți să tacă.

Virgil fugi mai întâi acasă. Îi lăsă în grabă Alfonzei câteva „prevederi” personale, câteva precauții generale, clare. Să nu te îngrijorezi, îi spuse... Să nu-ți faci griji. Eu mă întorc... Nu deschizi la nimeni!... Și mai e ceva. Ceva ce până acum nu s-a arătat. Simt că Alfonz Carbit, vechiul prieten trăiește, nu așa cum s-a zvonit. Și că am să-l reîntâlnesc, chiar după douăzecișicinci de ani... Și-am să aflu de ce a dispărut din Bistrița ca o vorbă în vânt. Să nu te-ngrijorezi. Atenție la ce ți-am spus!...

Mutarea redacției părea ca o experiență, ca o afacere inedită, cum a fost la început, mai demult, afacerea de tip piramidal Bit-Coin, acum prosperă și încă pe trend ascendent.

                                                             (Fragment din Ciclul Cărțile cu Alfonz - 3)