Virgil Raţiu, despre cum să ironizezi fără să râzi

Lumea descrisă de Virgil Raţiu în prozele sale scurte (Virgil Raţiu, „Profetul de la Duba”, Editura Tipo Moldova, Colecţia OPERA OMNIA proză scurtă contemporană, Iaşi, 2013) este una gri, ternă, dar cumva şi colorată în acelaşi timp... Deşi textele sunt în mod vădit încărcate de o tonalitate sardonică, nu putem vorbi de ironie sau de „arta luării peste picior” aici. Există o gravitate intrinsecă aproape cu care naratorul ne arată lumea cu degetul. O lume colorată, ce-i drept, populată de personaje interesante care iau parte la întâmplări de cele mai multe ori ieşite din comun. Totul pe un fundal de burg atemporal, burg de provincie din toate punctele de vedere.
Degradarea lumii în care trăim este de cele mai multe ori tratată de către prozatori (uneori) cu o ironie făţişă, sau cu un soi de condescendenţă (alteori). Nu putem însă vorbi despre aşa ceva în ceea ce priveşte feliile de viaţă redate de Virgil Raţiu în prozele sale. Străin, aşa cum s-a spus deja în altă parte, de tehnicile narative postmoderne (mai aplecate înspre ludic şi derizoriu), creatorul memorabilului personaj Alfonz Carbit nu-şi descreţeşte fruntea decât arareori. În rest, el se înfăţişează cititorului grav, distant, neatins de tendinţa firească de a judeca în vreun fel ceea ce vede şi descrie.
Am remarcat bunăoară tonalitatea rece, temperată cu care este trecut în revistă lungul şir de relaţii extraconjugale ale urbei din proza „Amantlâc”: „Alfonz Carbit este amantul venerabilei Eleonora V. Pandişpan. Eleonora V. Pandişpan a fost ibovnica bătrânului care şi astăzi îi urmăreşte şi-i amuşină zilnic promenadele, matinală şi vesperală. La rândul său, pe vremea Partidului Ţărănesc, bătrânul sus amintit i-a fost amant bunicii lui Alfonz Carbit, după cum şi bunica lui Alfonz Carbit a căzut de ţiitoare, într-o zi de marţi, tatălui bun al mătuşii tovului Ciuciu Madam, care tată, curios, l-a şi înfiat pe Val. Şoarece. Bunica lui Alfonz Carbit ştia că soţul ei se ţinea cu servitoarea şi cu încă o ţigancă foarte chipeşă. Val. Şoarece a fost amorez Artridei Deteoru pe când aceasta s-a căsătorit cu Alfonz, (...)” (p. 159). Şi lista continuă pe acelaşi ton (echi)distant preţ de trei pagini. În alte cazuri s-au scris multe (şi încărcate de ironie acuzatoare) rânduri pe tema aceasta a adulterului. Dar pline de savoare sunt şi cele scrise de Virgil Raţiu în simplitatea şi placiditatea lor de inventar. Uneori sarcasmul cel mai eficient este reprezentat de lipsa sarcasmului. „Lumea este aşa cum este...”, pare să ne comunice naratorul printre rânduri. Felul în care reacţionăm la ceea ce vedem/citim ne priveşte...
Sigur, ar fi nedrept să vorbim despre o completă absenţă a unei tendinţe ludice în proza la care facem referire. S-au putut remarca de pildă numele personajelor din fragmentul redat mai sus. Virgil Raţiu posedă, fără îndoială un fin simţ al umorului în alegerea numelor personajelor, recurente sau nu, care participă într-un fel sau altul la evenimentele din prozele sale. (Ar fi interesant chiar un studiu aplicat în în acest sens...) Ar mai fi de menţionat aici, pe lângă anumite întâmplări/ situaţii care ţin în mod clar de umor, fie el şi voalat, unele dintre finalurile textelor. Iată cum se încheie de exemplu proza al cărui debut l-am citat mai sus: „Numai ginerele tovului Ciuciu Madam nu a fost amant nimănui, dar nici nu ar şti cum să fie. El, Constantin Vieru, s-a căsătorit virgin şi a rămas fidel nevesti-si, Leonarda, conform programului pe care şi l-a întocmit cu minuţiozitate înainte de ziua cununiei. Ca să vedeţi, pentru atâta lucru de nimic a avut ambiţia să absolve două facultăţi şi a făcut armata la aviaţie unde a fost fruntaş la săritura din turn.” (p. 161) Sau iată cum se încheie o proză în care ne sunt făcute cunoscute tribulaţiile maritale ale Satanei Moisescu, care într-un final rămâne însărcinată (eveniment altfel destul de improbabil) şi chiar a născut un copil „vioi şi sănătos”: „Urbea cu toată suflarea s-a liniştit, gurile meliţoase s-au potolit mirate, uşi şi ferestre s-au închis şi totul, totul a intrat în ordinea firească şi dreaptă, netulburată şi neprovocatoare a lumii visată de Tata Luca.” (p. 29) E de prisos să mai spunem că personajul cu care se încheie textul nu mai apăruse în proză, lăsându-l pe cititor cu nedumerirea firească: cine e Tata Luca?
Sigur, într-o formă cât se poate de voalată, aşa cum spuneam, autorul nu face altceva decât să pună în lumină ridicolul, provincialismul, meschinul, degradarea umanului. Dar maniera aceasta gravă, seacă, placidă pe alocuri, din care nu putem omite vagi tendinţe poetic-narative, este cea care dă savoare textului. Aşa cum foarte atent observa Alex Ştefănescu, „Virgil Raţiu a înţeles că nimic nu este mai comic decât un om fără umor. În proza sa se desfăşoară o comedie a gravităţii.” O comedie fără umor, aşadar. O lume pestriţă ironizată fără sarcasm.