Virgil Rațiu- 70 !

                  Pe Virgil Rațiu îl cunosc de prin 1978, când am devenit locuitor al municipiului Bistrița. Primul contact l-am avut când prin exercițiul funcției am ajuns la Clubul Tineretului, din Cartierul actual Ștefan cel Mare. El era directorul acestui club. Eu cu răspunderi pe linie de tineret și cultură,mă prezint sunt X de la județ, îmi întinde o mână, cam de la înălțime, deoarece era tot așa înalt, tot subțirel, mult mai tânăr și cu o mustață stufoasă. Se ridicase în picioare la biroul său în care mai încăpeau două persoane în picioare. Îi spun scopul vizitei mele, el politicos iese din birou și mă conduce spre sala de ședințe și în același timp sala în care se organizau serile distractive pentru tineret. Nu aveai ce vedea prea multe. Acest club era de fapt o improvizație, într-o clădire veche. Am revenit la biroul său, care era invers proporțional cu înălțimea sa. Zice: tovarășul...și scoate de sub birou o sticlă de vodcă poloneză, Wivorova, și două pahare. Pentru o bună colaborare hai să bem o vodcă. Nu am făcut caz...și am acceptat acest gest. Până la sfârșitul sticlei, am devenit prieteni. Mi-a povestit cu multă seriozitate despre activitățile care se derulau în Club. La vremea aceea se organiza ,,Joia tineretului”. Sâmbăta și duminica se organiza, cu regim permanent discotecă pentru tineret. Ne-am despărțit prietenește, cu promisiunea că o să mai trec să văd cum sunt organizate serile distractive.

Nu după mult timp, mă trezesc că mă caută la birou. Vă salut! Uite de ce vă caut. Am vorbit cu primarul Weingartner Andrei și am obținut un apartament, cu două camere și fiind necăsătorit, mai trebuie încă o persoană pentru a putea încheia contractul cu spațiu locativ. Nu ai vrea să stai cu mine? Stau puțin, surprins fiind de situație, ezit să răspund. Dar ce presupune aceasta? Păi să facem toate cheltuielile pe din două. Burlac fiind și eu, zic de acord! Batem palma și a doua zi am mers și am făcut contractul.

Am locuit împreună câțiva ani. Apartamentul pe care l-am primit era la un parter de bloc, pe o stradă unde nu pătrundea soarele, era foarte rece! Dar pentru doi burlaci, a fost foarte bine. Anii au trecut. Într-o zi îmi spune Sandu, eu mă-nsor! S-a și însurat, cu Dorina, care și azi e lângă el.

Sigur că eu a trebuit să-mi găsesc o gazdă până a primit el un alt apartament, după care am revenit în frigurosul apartament.

Între timp Virgil a plecat de la acest Club, ca referent la Casa Municipală de Cultură, unde în continuare am fost de această dată colaboratori, în organizarea ,,Mărului de Aur” și Zilelor ,,Liviu Rebreanu”, multă vreme, inclusiv până azi. Încă mai colaborăm chiar dacă cifra anilor a urcat la 70!

Palmaresul activității literare a lui Virgil Rațiu este unul amplu. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este directorul Editurii ,,Aletheia”, este secretar de redacție la Revista Mișcarea Literară, a fost jurnalist la cotidianul Mesagerul de Bistrița-Năsăud.

Opera sa literară este una fructuoasă. A debutat în antologia lirică ,,9 Dimineți”, 1975, în 1979 publică în ,,Spații posibile” alături de alți tineri bistrițeni. Cartea de debut a fost ,,Atunci când te reîntorci acasă”, versuri, apărută la Editura Litera, București 1976. Pe urmă în 1988 îi apare romanul ,,Cărțile cu Alfonz”, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Ion Bogdan Lefter afirmă în referințele sale critice: ,,Cu o structură flexibilă și cu un principiu hazliu de proliferare, Cărțile cu Alfonz dezvoltă o satiră tăioasă la adresa provincialismului. Totul se petrece în orașul Râu Repede și în câteva extensii rurale. Amatorii de descifrări biografice ale ficțiunilor literare nu trebuie decât să apeleze la simpla etimologie a toponimului Bistrița, urbea lui Virgil Rațiu. De fapt, nu sunt perceptibile aluzii directe, autorul‚ țintind către o tipologie ,,universală”. Lumea din Râu Repede e ilariant comică, ridicolă în seriozitatea cu care tratează banalitatea vieții cotidiene, drept care merită din plin să fie intens satirizată. Pe lângă umor, îi este servit și sarcasm din belșug. Cu un permanent efect parodic, Alfonz și concitadinii săi părând cu toții să nu fie altceva decât reprezentanții unei umanități caricaturale. Referință istorico-literară în contextul local: Caragiale, cronicarul satiric al urbanismului autohton premodern, de dinainte ca Bucureștiul să se transforme într-o capitalăde anvergură europeană, deci pe vremea când aici domnea tot o speță de provincialism”.

Vasile Gogea în referințele sale spune: ,,Cărțile cu Alfonz” nu sunt altceva decât cronicile fragmentate, scrise și rescrise de mai multe ori de Virgil Rațiu, ale clanuluiCarbiților (numele de familie al lui Alfonz fiind Carbit). Roman modular (cum cu toată îndreptățirea l-a numit Ion Bogdan Lefter), acesta poate fi deconstruit și reconfigurat mereu altfel, rămânând în esența sa identic. Aș spune că printr-o secretă alchimie, Virgil Rațiu a transferat textului său ceva din proprietățile acestui element fizic (folosit atât la fabricarea electrolizilor pentru sudură, cât și a consumabilelor abrasive), reușind să construiască unul dintre cele mai corozive romane din proza românească a anilor optezeci. Și care se poate ,,activa” la fiecare nouă rescriere sau împrospătare a...Carbitului! Căci dacă fabrica de carbid de la Deciosînmartin (Târnăveni) nu mai e decât o ruină, carbiții ne bântuiesc în continuare realitatea cotidiană. Deși nu e o carte suprarealistă, nu va fi, sper, chiar stingheră pe raftul cu Gelu Naum”.

După 1990, a publicat cărți pentru copii: ,,Carte de bucate necolorate”, Editura Clusium, 1996; ,,Carte de rugăciunițe”, Editura Emia, Deva,2009, reeditată de Editura Charmides, Bistrița în 2016; ,,Cartea cu Alfonzel conectat la internet” apărută la Editura Emia, Deva în 2000.

A mai publicat proză scurtă ,,Cartea persoanelor” la Editura Limes, Cluj-Napoca în 2005, ,,Profetul de la Duba”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013. În anul 2000, îi apare ,,Cartea cu politice-volum de opinii politice” la Editura Aletheia Bistrița și ,,Schițe poemadice”, unde Virgil are un dialog cu Niculae Gheran, prieten antic și de demult al nostru, căruia îi destăinuise un vis:

Dragă prietene

Cum am promis, îţi trimit un vis visat de adevărat.

Naiba să mă ia, dar aşa a fost.

E ca un fel de poem. Chiar aşa am să-l numesc.

Dacă-i bun de nimic, învăţătorule Niculae, delete-l,

că-i la modă gestul.

Virgil

Visarea că visul... — poem

Mă pregăteam să-ţipovestec sau să-ţi repovestesc cum doamna Rodica Lăzărescu (pe care nu o întâlnisem încă, dar bănuiam că se învârtea prin „locul” acela) - de asemenea sunt convins că nu despre vreo altă persoană era vorba - aşadar, cum doamna Rodica era foarte încântată de „frumuseţea” inedită a „evenimentului” pe care tocmai îl petrecusem împreună cu tine, e vorba de internarea ta într-un spital, loc care arăta impecabil în interior, şi că toate procedurile necesare internării au fost de-o realitate fără cusur - că şi eu acceptasem să mă internez alături de tine, deşi nu-mi amintesc să fi fost necesară - în orice caz,, se derulase ceva ieşit din comun de plăcut, cu întâmplări pline de haz, pentru că, în plus, ne decisesem să luăm masa împreună, cu toate că nu-mi aduc aminte dacă îmi era sau nu foame. Nu pomenisei, nici dacă ţieîţi era.

Foarte ciudat mi s-a părut că îmi doream, mă pregăteam harnic să mă trezesc, într-un fel sau altul eram acasă, în patul meu, fiindcă era ora de ridicare din pat (şi nu obişnuiesc să tândălesc), bănuiam că era vreo 6.30 (şi chiar atât indica ceasul meu de mână, englezesc, aşezat pe poliţamăsuţei de lângă pat), şi eram cu gândul dus, preocupat să-ţipovestec imediat ceea ce visasem.

Începusem vesel să-ţi povestesc faza cu internarea noastră, cum te-am ajutat plin de bunăvoinţă, de atenţie, păzit de bucuria că puteam să te ajut (tu mă priveai de undeva de mai departe, rezemat şmecher, râzând, într-un baston alb), şi că aveam nu ştiu câte motive să fim veseli, foarte bine dispuşi, ca nişte tineri, pentru că eram în tandem şi glumeam pe fel de fel de vorbe (oarecum spuse fără cuvinte), şi tocmai începeam să-ţi povestesc.

Brusc m-am trezit, aprind veioza aşezată în cumpănă pe rezămătoarea canapelei, mă uit la ceasul mic, citesc ora: 6.28. Aşa cum eram, treaz, singur şi îmi aminteam că te-am visat şi derulam rapid visul cu tine, cu..., acum nu mai ştiam exact dacă doamna Rodica mai era cu noi. în acele clipe mi-am dat seama că visul matinal avut trebuie să fi fost doar de câteva secunde, altfel nu aveam cum să fi visat ora la care mă trezisem, cca. 6.30, iar dacă nu mă aşezam imediat în faţa hârtiei cu pixul pregătit să scriu ceea ce tocmai am scris deja aşa cum am visat, riscam să se evapore tot, tot, tot - de vis zic - să intre în perete până în bucătărie şi să mă cuprindă pe dată regretul, o părere de rău bolnavă, târâită oniric, sentiment greu de suportat, ciudat privindu-mi eu mişcările mele lente, neasemuite cu ceva anume real, grăbit de amânarea nepotrivită a momentului şi să încep să-ţipovestec ceea ce tocmai ţi-am povestit acum.

Nu-i aşa, Niculae, că ăsta e un poem?

Să trăieşti cu sănătate!

Virgil

Ce să-ti spun, Virgilian? Un vis ca multe pagini demne de creatziacocoliană, ce excelează prin „logica” eposului. Ţi-o spune unul care a şi trăit o atare absurditate, în clipa când, încercând să evadez din inevitabilul moment funerar, să scap de ridicolul de a fi protagonist într-o piesă stupidă, cu obligaţia să tac, să nu mă mişc deloc, chiar dacă o duzină de nimfe s-ar dezgoli, înlănţuite într-un alt lac al lebedelor - ca unic mijloc de a mă reanima -, m-am adresat mitropoliei voastre să mă accepte, fie şi în travesti, în incinta mănăstirii de maici de la Dobric (fara să ştiu că-i lipsită de ţintirim propriu).

În mintea mea somnolentă, anulam tristeţea prietenilor, rudelor şi paparudelor să mă vadă la faţă, înlocuind-o cu bucuria călugăriţelor de a mânca şi bea din banii lăsaţi de mine să petreacă ca lumea şi să se îmbete la parastase cu voi, la tradiţionalele zile speciale Coşbucşi Rebreanu, când iarăşi am fi împreună, „Mănăstire, chef, maici”- ca în „Telegramele” lui Caragiale.

Un singur lucru e de reţinut din poemul tău: condensarea timpului. Orice vis, oricât de lung, nu durează decât câteva secunde. Nu uita că „Război şi pace” încape pe o mică dischetă, or creierul e şi mai dotat.

La telefon o sa-ţi vorbesc ce visez eu, ce imagini mă urmăresc ca un blestem, bucurându-mă când mă trezesc.

P.S. Reţinerăvaşulşi foloseşte-1 în mesageria ta în loc de necrolog.

Toate brune, senior!

Același, Niculae Gheran

Răsfoind în continuare în biblioteca de proză ușoară ,,Parabola a zecea”, în care Virgil Rațiu, pe malul mării descoperă o școală de marină militarizată. Personajul său care nu împlinise încă 14 ani, Ovidian Bungard, și printr-un concurs de împrejurări ajunge candidat la Liceul de marină unde după admitere este chemat de șeful comisiei. În urma interogatoriului află că stă de vorbă cu tatăl său care îi părăsise cu ani în urmă iar cei patru frați ai săi au fost încredințați unei Case de copii din București. ,,Ovidian îngălbenise. Bărbatul din fața sa fusese șeful comisiei, i se părea că un anume fapt nu a fost în bună ordine, își imagina că dintr-o eroare regretabilă el, probabil, nu trebuia să figureze pe lista admișilor. Pălise, amețise, apoi amețise de tot, când în sfârșit a aflat că stătea de vorbă cu tatăl său. Tatăl său. Care tată? De unde tată? Bărbia îi tremura ca apa mării când lin suflă briza. Tot ceea ce a putut să întreprindă în acele momente ,,debile”, zice acum, a fost să își încoarde mușchii picioarelor, abdominalii, gleznele, să facă stânga împrejur și să fugă, să se evapore. A fugit ca mânat și urmărit de un uragan, de o boală, de o epidemie, de incertitudinea pământului. Simultan, un gând tâmpit, dar ascuțit i s-a înfipt în cuget, gândul că numai datorită acelui bărbat cu uniformă de amiral a fost admis. Auzi? Și încă l-a felicitat! A îndrăznit! Era prea de tot! Ca atare, înnebunit, dar ferm hotărât, buimac  în același timp, când toamna a sosit, nu s-a prezentat la liceu.Astăzi Ovidian Bungrad este instalator aparatură sanitară și de ventilație. Ciudată, încâlcită meserie!O palmă lată cât o carte mi-a apăsat dosul dreptei. Era caldă, dar necomunicativă. Abia în acea clipă, după ce și-a încheiat mărturisirea, sec, fără să mă privească, mecanic, a ridicat paharul cu vodcă și l-a golit dintr-o dată. Înghițind s-a strâmbat ca de o scârnăvie. (1984)

O altă povestioară mi-a atras atenția ,,Schița cu Scufița”, scrisă de Virgil Rațiu în 1985, prin care descrie o scufiță care merge la bunica ei care locuia într-o pădure ce mărginește zona industrială, ca să-i ducă merinde proaspătă. La intersecția șoselei cu o potecă bătătorită de mistreți, iată că lupul ieșii în calea Scufiței. Pentru că de o vreme încoace tocmai a învățat să dea din coadă, deși, arăta ca scăpat din schimbul 3, a dat bună ziua și continuând înafara legii, să își împrospăteze părul, a întrebat nu fără interes: ,,Unde te grăbești, frumoasă Scufiță?”, ,,Laaa...bunicaaa...”, a fredonat fetița, care dăunăzi a absolvit clasa a VIII-a.

După acest dialog lupul a dispărut plin de satisfacție că a aflat unde locuiește bunica Scufiței Roșii. A doua zi, lupul a înghițit-o pe bunică ca pe un sandwich, nu înainte de a o dezbrăca de cămășoiul de noapte, după care s-a îmbrăcat în straiele bunicii așezându-se în pat în locul bunicii pentru a o înghiți pe Scufița Roșie când apare. Sosește Scufița Roșie, intră în odaie o salută pe bunică, aceastadeschide ochii fără să se clintească. Observă că ceva nu e-n regulă și exclamă:,,Vai, bunico, de ce ai mâinile așa de păroase și așa de lungi?”...Dar ochii pentru ce îți sunt atât de roșii?”, a continuat Scufița la fel de naivă ca orice fetiță care a absolvit clasa a VIII-a. Bunica a clipit...și a răspuns:,,De la sudură”...și a ațipit. Scufița a lăsat merindea și a zbughit-o repede acasă, că trebuia să i se înmâneze în mod festiv buletinul de identitate.

                 Virgil Rațiu este omul care nu s-a risipit. Deși nu a produs o avalanșă de cărți. Cărțile lui sunt foarte bine și dens structurate. El este foarte zgârcit cu cuvintele. Nu se joacă cu ele și nu le folosește de dragul lor. Totdeauna și la Ședințele de Cenaclu, unde tinerii sau mai vechii scriitori, citeau din creațiile lor, Virgil era unul dintre cei mai duri critici ai scrisului prost. Mulți se supărau pe el și în același timp le era frică să se mai prezinte la Ședințele Cenaclului cu texte care nu erau scrise bine.

                 În pragul celor 70 de ani, eu personal și în numele colegilor de la Casa de Cultură a Sindicatelor și a membrilor Cenaclului ,,George Coșbuc”, îți urăm multă sănătate, ție și familiei tale alături de urarea La mulți ani !

Al. Câțcăuan