Confesiuni de dincolo de mormânt

Creat într-o formulă cumva inedită din punct de vedere narativ, romanul biografic scris de Icu Crăciun, „Când vor înflori mălinii” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018) urmărește firul vieții lui Emil Boșca-Mălin, jurnalist, folclorist, jurist și istoric de origine măiereană (!), care ajunge, din pricina convingerilor sale politice și mai ales morale, să petreacă doisprezece ani de privațiuni și torturi în închisorile comuniste.
Narațiunea, spuneam, iese cumva din tiparul acestui tip de scriere. Vorbim aici despre un text confesiv, la persoana I, în care, de dincolo de mormânt, Emil Boșca-Mălin oferă generațiilor ce vor veni această mărturie amară a propriului destin, desemnând autorul ca fiind cel care „consemnează cu fidelitate”, atribuindu-i cu mai multă sau mai puțină șăgălnicie narativă, rolul de scrib al celor petrecute. „Da, sunt subiectiv pentru că aici sunt exprimate gândurile mele și nu ale altcuiva. Fiind dezlegat de păcate de preoții Drăgan și Bolog, vreau să vă rețin atenția în primul rând asupra cauzei morții mele și mă bucur că am găsit omul care să noteze cât mai fidel cele povestite.” (p. 6)
Sigur, fidelitatea notațiilor estea ea însăși o altă poveste. Maniera aceasta de a-și construi romanul îi conferă autorului o largă libertate în ceea ce privește considerațiile ce nu țin de evenimente consemnate în arhive sau memorii. Este o libertate pe care Icu Crăciun o potențează prin pasaje de natură confesivă, menite să micșoreze distanța cititorului față de personaj, să emoționeze, în cele din urmă. Având o documentație minuțioasă la bază, cartea urmărește să aducă cititorului mai mult decât o simplă redare ternă a vieții unui om, devenit martir.
În felul acesta, evitând scriitura rece a biografiilor, Icu Crăciun reușește să creeze un personaj viu, umanizând și conferind veridicitate emoțională trăirilor acestuia. Biografia se transformă, pagină cu pagină, într-un soi reconstituire a trăirilor ce au însoțit evenimentele semnificative din existența tumultuoasă a lui Emil Boșca-Mălin.
Narațiunea stă în permanență sub semnul unei subiectivități însuflețite. Pasajele în care este redat succint contextul național și internațional al vreunui eveniment semnificativ din punct de vedere istoric, adună date amalgamat, evenimente ce se petreceau în lume succedându-se unor notații din istoria localității Maieru sau a județului nostru. Iată, bunăoară, câteva date semnificative ale anului 1941: „Croația și Slovenia s-au rupt de Iugoslavia și s-au declarat state de sine-stătătoare. Germanii au bombardat Belgradul. O parte din trupele germane au intrat în Albania. În Maieru, s-a dat ordin ca, în timpul nopții, ferestrele să fie acoperite cu papir albastru din cauza aeroplanelor inamice care ar putea bombarda satul. În aprilie, a plouat atât de mult, încât calea ferată dintre Maieru și Sângeorz a fost inundată.” (pp. 171-172)
Iar subiectivitatea la care fac aici referire se răsfrânge asupra textului pe de-a-ntregul. De la prima pagină, până la ultima, cititorului îi este lesne să se transpună în povestea ce se desfășoară sub ochii săi. Parcurgem romanul cu înduioșare, cu revoltă sau cu furie. Este vorba de o istorie care capătă viață în paginile acestei cărți, prin mijloace literare, o istorie ce nu-și ascunde semnificațiile, o poveste ce arată cu degetul greșelile și ororile trecutului.
Roman al opozițiilor, „Când vor înflori mălinii” este un demers biografic-literar în care își pot găsi locul binele și răul, beatitudinea și grotescul, lumina și întunericul din om. Destinul lui Emil Boșca-Mălin a fost marcat de aceste contrastante aspecte ale lumii în care a trăit. Tihna Maierului copilăriei sale, pacea unei tinereți închinate studiului sunt monstruos și iremediabil zdrobite de supliciul experienței închisorilor comuniste; tăria convingerilor morale și patriotice îl alienează de o lume în degradată din toate punctele de vedere în care nu-și va mai găsi locul până la sfârșitul vieții, liniștea conjugală de dinaintea punerii sale sub urmărire își găsește opoziție în felul ostil în care soția lui îi explică, la întoarcere, că pentru ea și copiii săi, el este mort.
În contextul acesta, capitolele dedicate copilăriei petrecute la Maieru devin cu atât mai încărcate de semnificații. Este o cu totul altă lume, un soi de paradis pe care, după plecare, protagonistul nu-l va mai putea recupera niciodată. „După ce străbăteam vegetația luxuriantă de la marginea pădurii fără poteci, cu opincile scăldate în roua dimineții prin iarba înlăcrimată, ne aventuram fără teamă până în adâncul ei, sorbindu-i aerul tăios, sau pur și simplu hoinăream în plimbări mai lungi ori mai scurte cu mieii după noi sau înaintea noastră, păscând liniștiți din peticele de trifoi alb sau roșu (...)” (p. 64)
„Când vor înflori mălinii” este un recurs la memorie cu accente confesive. Volumul lui Icu Crăciun, apărut, iată!, în an centenar, revelă o perioadă odioasă a istoriei poporului nostru din perpectiva martirului care a îndurat atrocități inimaginabile pentru credințele sale de nestrămutat.