CONFLUENŢE: Scriitori români de pretutindeni: Damaschin Pop-Buia

 

 

 

 

 

CUVINTE PPRINSE-N AGRAFE

 

 

probă de oniric

 

intri în vis scuturându-te de praful

adunat pe genele zilei

ce-o lași îndărăt

iar mai apoi

(ca din senin)

(tre)sari din somn în veghea ascuțită

dimprejurul gândurilor

lovite de gardul țintit

cu strigăte ghimpate

 

cândva la ceas târziu

te ridici

șlefuit în trecerea iute a secundelor

o iei mereu de la capăt

până la înserarea cuvintelor

ce stau să dea năvală peste aburul nașterii

 

te surprinzi din ce în ce mai grăbit

și mai albit

de luciul clipei lui acum

înmărmurire într-un gest deschis

cu ușă-n priviri și respirare

te uiți cu sfială

cum mâinile s-agață de căderea ploii peste iarba

până mai ieri suptă

de rostogolul soarelui pe cărare

(în urcior se zbat cântece amintind de haiduci

tu te-ntrebi pe ce căi s-o mai apuci)

stai acolo

mirat

și de nimeni cătat

cu cămașa țintuită de stele

(nu e noapte dar simți cum ți se lipește privirea de ele)

tactil îți trimiți pași mărunți

prin odăile altfel aranjate

decât în mintea ta de copil trecut direct în nesfârșitul vârstei

ce nu mai începe

ce nu mai sfârșește

înmărmurind într-o așteptare nedumerită

 

să-ți dau o oglindă

întreabă un pasant obișnuit cu de-ale fantasmelor

sau poate

mai bine te uiți îndărăt

peste umărul munților înnegurați

până la lacul acela privind în sine

(din ale cărui seve

aburi în broboade pornit-au către cer)

să regăsești în negura împrospătând diminețile

care te prindeau desculț mergând printre ele

cu pași mărunți în saboți

printre surcele

 

contemplare

 

stăm între două mâini

ținându-ne în căuș de amintiri

și ne povestim despre ziua dintâi

cu începutul acela

alungit

și aburit de

sărutare furișă

sub pomul larg al zâmbetului

ce-ți ieșea de sub pași

a ochiului peste care gesturi mlădii

mi te luau de subțiori

ia eu

în nesiguranța mea

ripostam cu întrebări neclare

și te-aruncau în vârtejuri

până sus

dincolo de zare

 

ne alergau pașii fără opreliști

(era ciudat

căci o făceau fără picioare)

de pe coama de deal

lung curcubeu peste sat aruncam

peste ploaie

în scorbura aceea prin care se pitise

sfântul soare

 

era iarba culcată

la picioarele noastre

nimic nu mai avea culoare

deveniserăm

precum gândurile

apă gâlgâind neclar prin ulcioare

 

ori mai rar

trecând pe nesimțite

în figuri moi de ceară

 

du-mă din nou peste deal

ori peste vale

dă-mi un ban de argint

sa-ți ghicesc de bine

de poem de cântare

că ești de fum

ori de fuior

de fată de maior

prinsă cu mâna de stele

și la tine

în iatac

umbli cu pași tăcuți

pe vârfuri de silabe

pe rochii de mireasă

iar mâna mea

cată febril

prin frunze rupte din cer

nevăzut de frumosul ce-ți curge

din ochi în priviri

și mai ales

dintr-un lămâi

ca-n ziua dintâi

 

eram împrăștiați prin piața cea mare

cumpăram cuvinte

cu iz de trifoi

ninsorile din povești coborâtoare

pe vară le congelam

iar de Crăciun

la ceas de colindă

le țineam o secundă în aburi

 

în căușul palmei

boabe de rouă

iar noi

într-o respirare suspendată

ne-auzeam vorbind

cu gesturi prelungi

de femeie îmbrobodită

în așteptare la poartă

a scrisoare

cârpind ba la ciorapul întins pe bec

când la lună când la soare

 

cozonaci odihneau pe masa bunicii

în colț un zâmbet

coborât din tavan

ne trimitea înapoi

pe funia întinsă până

hăt

la copilul din ea

la feți -frumoșii din noi

 

ploaia ca neîncetare

 

numaiînceteazăploiaiaastamăruntă

fină puzderie de luat pe frunte

și alergat cu ea

printre zmeuri și mure

într-o adulmecare lungă

si leneșă petrecută în saci

legați la gât cu sfoară de păpădie

 

piruetele s-au domolit

în molcomeală de rotund

și de pus la stors

pe eșarfe pe cearșaf desfăcut

peste vise încă neatinse

cu buricele degetelor

întinse peste arcuri

înghesuite în amintiri încă roșii

precum mere rostogolite

din jar în amurg de zi pârguita sub soare

 

ploaiaastamăruntă

mă trimite încet și lung

către ulița de copilărie

însoțind Someș și deal

măguri înalte

în povești nemuritoare

 

te văd sprijinit pe silabe

abandonat în cântare

de pe fața ta

strălucind căzut-au în visare

boabe de rouă

vers și cântare

 

frunze si mâini

 

frunzele nu mai cad ci

nedumerite

rămân agățate de galbenul din văzduh

așteptând mâinile noastre

sa le adune

într-un vertij

cu iz de copac

 

rupt din rai îmi pare locul

pe care mă plimb ori alerg sau

pur și simplu

buimăcesc printre castani

 

sub luciul de soare

strigătul meu ia forme

de teamă că păsările astea

nenumărate

și mari și negre și friguroase

strivind între aripi orizont încă nezburat

rupte dintr-un tablou

mergând alături de mine

dincolo de umbră

până dincolo de bătaia ochiului

peste deal si cetate

voci bine rimate

arcuri încordate în curcubeie

pun versuri grijuliu la uscat

 

la asfințit de august

mătasea se subție

încă mai tăioasă

și mângâie în trecere

buricele degetelor tale

puse

cu sfială grijulie

peste gura mea