SCRIITORI ROMÂNI DE PRETUTINDENI: Ovidiu Constantin Cornilă

 

ai început

 

prima oară, ca o ploaie de vară. tumult.

m-ai legat cu rădăcini veșnice de stele,

m-ai ascuns în cuvinte-sunet;

în zări lichide, turnuri de umbre ale timpului,

acolo unde nimeni nu a ajuns vreodată...

 

prima oară, ca început înainte de orice întâmplare.

 

aduc a cireșe de mai ochii tăi...

iar eu mă înfrupt din sclipirea lor-

supernovă a ființei mele;

mă cufund în adâncimi nebănuite,

îmi ridic mâinile spre cer...

și, fără să vreau,

te cuprind a sfios tainic...

 

mă trăiește noaptea dinaintea oricărei zile

unde și când și de ce vei fi mereu

tu, zori,

tu, apus,

vals pe nori,

anotimp de sentiment nou-născut

așteptare bătrână, niciodată pierdută,

muzică a totului închisă într-un bob de nisip

numit om...

 

mă trăiești ca pe un murmur al depărtărilor

pelagice.

îmi dai viață doar atunci când vrei tu...

mă porți templu prin eter de lumină,

mă izvorăști din foc albastru nestins

cu surâsul tău enigmatic de iele...

 

îmi colinzi sufletul

asemeni unui destin

în care eu sunt valul

iar tu-marea mea...

 

aprilie de nori

 

înainte de a fi gând,

ai durut.

să știi că nimeni nu se poate ascunde de amintiri:

nici în ieri, nici în a uita,

nici în tinele din mâine ...

poate că e un blestem frumos...

 

ce-ar fi dacă oamenii s-ar naște din uitare?

ce s-ar întâmpla dacă moftul n-ar însemna aprilie?

unde m-aș fi izvorât

și când mă voi fi terminat?

 

ronțăie viața din mine ca dintr-un biscuit vrac.

pleonasme de simțuri mă biciuie viral.

locul meu e pe sloiurile unde se ascunde

creatura lui Frankenstein...

 

departe, departe seceră vânturi sălbatice;

adie cireșii floarea de ploaie.

mă mângâie-n treacăt culoarea albastră

și-adorm...

peste nori mi se-aștern poalele ochilor,

ca peste-o secundă grăbită...

 

ce tăcere!

 

arcadia

 

lumea de ochi închiși se roagă:

cineva încearcă să zărească în orbire.

e zgomot; umbrele nu s-au trezit încă.

dimineața are gust a vrere de vis...

încă...

 

pitonii gândurilor dau de veste primii:

lumina de după soare își întârzie sosirea;

plouă a îndemnuri leneșe...

poate că se apropie toamna.

e liniște.

 

Poussin mângâie cu strigătul degetelor

iluzia nebănuitelor așteptări;

din pământ sar așchii de strigăt;

e rece, iar noaptea dă târcoale

prin negrul de pânză ștearsă.

luna doare.

 

primul Shakespeare descoperit

primul craniu-ntrebător;

cei a căror viață e pustie,

cei ce caută,

cei ce își imaginează

și cei ce descoperă,

regatul fără rege...

au început războiul minții,

un fel de șah cu dumnezei,

 

am obosit...

 

ceva rânjește în mister;

un vag ecou își năruie ascunsul

în formă de speranță.

iar pași desculți îmi calcă florile privirii

și le strivesc sub greul lor:

utopic mor de nerăbdare,

în visul meu îngenuncheat,

 

încă e liniște,

iar luna doare...

 

înțeles

 

cuprind cuvintele ca pe trunchi

de copaci,

îmi cad pe piele ca lumânări

întinse pe jos,

în cerc…

schițez gesturi în aer,

să le prind în căușul palmei,

să le strâng în pumnii cu care implor

rugi celeste,

șoapte tari ca fierul,

miraj de atingere,

dimineață înceată de septembrie

cu aer rece, cu amintiri din vise

de timp trecut,

cuvinte Brutus, cu pumnale înfipte

în silabe, în litere, oarbe și seci,

cuvinte ascunse în umbre de oameni,

clopote trase noaptea la 12,

surâsuri la un ceai,

mimă de a fi,

degete încleștate în geana singurătății

stiloului de pe masa cu caietul alb,

mormântul minții la timp de seară…

 

cuvinte dure și moi,

greșeala de a vrea din nou

sau poate păcatul de a iubi,

verdele din frunzele pasului tău,

brațele fluturând rămas-bun vinovat

început de sfârșit…

 

tu, eul meu cuvânt,

vocalic dans de aer,

ai părăsit glasul cu sens,

ne-au ațipit sentimentele,

mut tu, semn de înțeles,

orb eu, lumina ta!

 

timpul nu există

 

apusul îmi desenează suflete pe față.

mă aflu în mine și șoptesc vocale din treacăt...

casa în care respir plouă cu liniște:

e negru de luni...

 

iubesc cuvântul nerostit;

mă ascund în umbra lui sincer;

vântul de dimineață mă pierde în praful lui,

așa că am înțeles:

să privesc e un dar pe care îl citesc doar

în secunda dintre un pas

și stăpânul lui...

 

ține cu mine iarna: primii fulgi mi se-ncurcă

în palmele întoarse invers de frig;

alunec pe colțul de lună

primit de la un nebun îndrăgostit...

cerne cu flori de cireș...

 

adulmec rămășițele asfințitului:

pe tâmple îmi atârnă petice de roșu,

vreo câteva grame de albastru și-o boabă

de alb:

timpul care a rămas de trăit

miaună pasteluri furate...

 

toarnă cerul universuri de licurici

pe gândul meu trezit din somn;

lumea nu se aude;

veșniciile se înlănțuie par depit;

 

mă închid în cochilia mea

fără voce,

jumătate prizonier,

jumătate liber...

 

nu exist...