„Şi să-mi spui, dragă mamă, ce mai face puiul nostru, ăl de dibol.”

            Cuvintele de mai sus sunt dintr-o scrisoare pe care, acum mai bine de 60 de ani, un copil plecat dintr-un sat de pe Valea Someşului să se facă învăţător la şcolile din Năsăud, o trimitea părinţilor săi, cuprins de dorul de casă. Citatul devenise de notorietate în zonă, la vremea aceea, şi era folosit cu multă ironie, de câte ori se ivea prilejul, la adresa celui care, între timp, chiar a devenit învăţător. Mai întâi, e de mirare că o scrisoare a putut să devină atât de cunoscută tuturor. Faptul nu este, totuşi, imposibil. Ea putea fi cunoscută de colegii lui din internatul cazon al vestitei şcoli năsăudene (alcătuirea unei scrisori nu era chiar un secret!), într-un târg în care multe lucruri nu se petreceau, iar întâmplările aparent neînsemnate se puteau transforma în evenimente. Dar există şi posibilitatea ca scrisoarea să fi fost arătată, cu mândrie, de părinţi, cunoscuţilor din sat, poate învăţătorului sau preotului. Nu era ceva care să întâlneşti la tot pasul, să ai un copil „cu carte”, care are să devină învăţător, să facă cinste familiei sale de ţărani.

           Anecdota cu scrisoarea s-a răspândit însă ceva mai târziu, după ce fostul adolescent devenise între timp învăţător. Ea a cunoscut o asemenea circulaţie, încât s-a transformat pe nesimţite în bun comun, material folcloric. Se înţelege, expresia „ăl de dibol”, iar nu „cel de bivol”, creiona condiţia de  copil care trecea cu eforturi încă de la condiţia de ţăran la cea de intelectual. Şi nu este vorba doar de eforturi care ţin de instrucţia şcolară, ci şi de acelea, mai dureros de depăşit, sufleteşti. Evident, ţăranul nu rostea nicicând „bivol”, ci înlocuia consoana „b” cu un „d” înmuiat. Ori copilul nu era încă desprins din mediul gospodăriei ţărăneşti (cu terminologie cu tot), care pulsa încă în el, cu destulă putere. Demersul său ca să devină „domn” era unul care nu presupunea doar învăţătură, ci, mai ales, înstrăinare. Universul lui, până în pragul adolescenţei, animalele din curte, familia, prietenii rămaşi în sat, bivoliţa din grajd, care fătase un pui de care se simţea aproape, soarta căruia îl preocupa, deveneau mult mai importante în viaţa lui care era pe cale să ia alt curs şi în care nu identifica încă suportul sufletesc necesar care să le poată înlocui. Este sentimentul profund al unui Ardeal care îşi făurea intelectualii nu doar cu ambiţie şi tenacitate, ci şi cu durere. Am întâlnit-o cu toţii în multe alte situaţii şi, într-un ţinut care s-a ridicat prin învăţătură în primul rând, sentimentul înstrăinării a fost o permanenţă şi a generat mereu nostalgii: „De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas la coasă.” Versurile lui Octavian Goga nu sunt doar o filă de literatură, ci reprezintă o permanenţă a sufletului ardelenesc, a desprinderii dureroase, dar necesare, din matca satului care l-a generat. Sunt cuvinte peste care praful nu se va aşeza aşa cum se aşează deseori peste modele literare.

Intelectualii Ardealului nostru au pornit cu toţii de la brazda plugului, de la „puiul nostru ăl de dibol”.

Scrisoarea copilului de ţărani ajuns elev la şcoala de învăţători din Năsăud, în ciuda felului în care ea a fost invocată de nenumărate ori, mi se pare un lucru de mare frumuseţe, prin cuprinderea sa spirituală, prin adâncimile şi adevărurile care se simt dincolo de cuvinte, unde se exprimă dureros nevoia de permanenţă la desprinderea a două lumi.

Andrei Moldovan