Noul Timp al noului An

De ce ne chiolhănim atâta în noaptea dintre ani? Pentru că pleacă Anul cel vechi? Dacă Anul cel vechi a fost unul cu multe realizări, ne bucurăm că am scăpat de el? Şi dacă noul An va fi cu necazuri, atunci de ce râdem atât? Să ne fericim că am mai îmbătrânit cu un an, ne bucurăm că timpul trece, dar cum trece, ne-am întrebat? Ce-am realizat, ce bine am făcut, dacă avem sufletul împăcat. Trebuie să sesizăm că timpul trece implacabil şi va veni clipa când vom da socoteală pentru fiecare clipă petrecută aici. Mulţi dintre noi l-am uitat pe Dumnezeu, suntem fascinaţi şi alergăm orbeşte după puterea banilor şi a dominaţiei asupra altora, de aceea suntem atât de deştepţi şi norocoşi. Nu ne pasă câtuşi de puţin de suferinţele altora, am ajuns să comandăm timpului, să credem că-l putem controla prin viteză, prin gravitaţie, nu-i aşa, cu cât gravitaţia este mai mare, cu atât timpul încetineşte mai mult, sau cu cât vei „curba” spaţiul din jur, vei „curba” odată cu el şi timpul. Ce mai, vrem să facem „maşina timpului”, să putem controla şi trecutul şi viitorul, vrem să descoperim şi pilula care să ne dea pe tavă „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, se va minuna şi Dumnezeu de deşteptăciunea noastră! Şi atunci să vezi benchetuială în noaptea Anilor!
Timpul este darul cel mai de preţ al vieţii noastre, fiecare clipă poate fi timpul mântuirii, valoarea timpului se descoperă în Persoana lui Iisus Hristos care S-a întrupat, El trăieşte concomitent eternitatea şi timpul. Omul este creat pentru veşnicie, de aceea el nu are niciodată existenţa suficientă în timp, adică într-o viaţă insuficientă. Omul trebuie să lupte neîncetat în urcuşul duhovnicesc spre comuniunea cu Dumnezeu, de aceea acest prezent al omului este o anticameră necesară viitorului, este o mână întinsă spre viitor unde se află adevărata existenţă. Privind timpul ca durată, înţelegem că acesta este totdeauna un interval şi omul tinde să iasă din acest interval. Timpul nu reprezintă nici un sens dacă nu există libertatea omului. Sunt mulţi oameni care folosesc timpul în drumul lor spre veşnicia iadului, prin dominaţie şi iar dominaţie asupra semenilor, prin mândria şi rămânerea în sine stând în afara comuniunii cu Hristos. Aceşti păcătoşi au o puternică frică faţă de moartea fizică, înaintează permanent în egoismul propriu şi de aceea sunt morţi din punct de vedere spiritual. Avem în acest caz un timp aparent pentru că persoanele respective nu ies din ele însele în mod real, ele nu se mişcă în afara lor. Dar timpul este real doar atunci când există acea relaţie între persoane, acel dialog în care persoana înaintează în comuniune cu celelalte persoane şi în ultimă analiză în comuniunea cu infinitul Treimic.
În rai timpul nu va mai fi pentru că cei de acolo îl au pe Dumnezeu ca plentitudine. Nici în iad nu va mai fi timp pentru că cei care ajung acolo nu mai pot să tindă spre Dumnezeu, acolo nu mai este nici căinţă, nici speranţă, est un chin al vidului veşnic. Iisus Hristos se află în intervalul nostru temporar ajutându-ne să-l depăşim prin intrarea în comuniunea deplină cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp, El se află deasupra acestui timp, acestui interval temporar, care ne separă pe noi de unirea deplină cu Dumnezeu. Veşnicia nu se confundă cu timpul deşi este solidară cu el, mai mult, veşnicia atrage timpul spre ea, iar la final va copleşi acest timp şi nu va mai fi timp.