NU DOAR „PROBĂ SCRISĂ”

      Proba scrisă la limba și literatura română, mai ales la bacalaureat, nu este doar de scris, ci și de citit, de lectură. Vrem, nu vrem, din cele trei ore de examen, un procent se duce cu citirea subiectului, care nu-i mai puțin de două pagini. Și lectura celor două pagini, știm, „ia” cam zece, douăzeci de minute o dată, dacă nu e necesară o reluare. Și atunci, elevul nu se va așeza în bancă și va începe direct să scrie, ca să-i ajungă timpul, așa cum cred unii. Etapa în care se va familiariza cu subiectul, cu cerințele, cu înțelegerea lor, se întinde uneori destul de mult. Dacă omite acest aspect, riscă să greșească doar crezând că știe și confundând lucrurile. Pentru un om calculat, riguros, ce-și cronometrează până și activitatea de lectură, nu-i greu să aloce zece minute din economia lucrării/ lucrului, acestui prin pas. Și acestei lecturi de început i se alătură lectura de final, a propriei lucrări, care mai ”ia” cam alte zece minute ( dacă are de unde!). Orice profesor spunea ( nu știu câți mai spun și astăzi ): „Să nu predai lucrarea până nu o citești încă o dată la final, în întregul ei, pentru a remedia orice detaliu scăpat din vedere!” Bun sfat, drag sfat, de neuitat! Și, astfel, timpul de examen se îngustează, ca linia de mers, în noapte.

      Pentru cei care nu știu sau care se mai îndoiesc de aceste lucruri, le spunem că e mult și greu de citit în examenul de bacalaureat, nu doar de scris. Cine nu are abilități de scris și de citit, dobândite în timp, prin repetiții, mai pierde câteva minute bune din cele acordate examenului, în direct. Din cele trei ore de emoții în stomac, de trac, de aduceri aminte, de sete, de foame, de rău, de bine, de mâini tremurânde, de foșnet, de liniște adâncă, de teamă „să nu care cumva să…”, de grijă „să nu uit să…”, cât mai rămâne pentru a aborda și finaliza cele trei subiecte, „Magna cum laude”? Grea încercare!

     Ce i-aș învăța eu pe oamenii aceștia, trecuți aproape toți de optsprezece ani, deci majori, în această lume/ eră a internetului? Să realizeze singuri, din timp, în ce vremuri trăim: în care „examenul de maturitate” ( cum i se spunea și încet, încet, i se uită denumirea ) a ajuns unul „în cârjă”, „în baston”. E drept că și cuvintele, și sintagmele mai obosesc, mai îmbătrânesc!... A ajuns așa pentru că s-a obișnuit să se sprijine pe internet și acum nu mai poate să meargă singur. Le-aș spune, încă o dată, „iar și iară”, lucruri simple, atât de simple și banale, că încă mă mai întreb de ce nu le știu. Nu le spune cineva?!... Percep greșit mesajul și e greu de corectat, de vreme ce s-a instalat așa?!... Societatea aceasta a bacalaureaților, profesori, elevi, evaluatori ( pentru că devine chiar de amploare! ), se obișnuiește să-și vorbească și să-și răspundă doar din cărți, din acele „modele de teste”, atât de goale, ca împăratul fără haine. I-aș ruga să renunțe la limba de lemn, la șablonizare, la atâta structurat, ce face din bacalaureat un examen stereotip. Mă întreb dacă nu doar plăcerea de a risipi hârtie, pagini de la patru, cinci în sus, amână metoda grilă, cu măsură, în mare parte onestă, în condițiile în care lucrurile alunecă atât de tare. De ce n-ar suna cerința așa: Structura ”s-au scurs” înseamnă a) „au trecut”; b) „anii trec”; c) „ timpul trece”?!... Dintre a, b, c, elevul să aleagă varianta corectă. Care este a). Subiectele tind și rămân simple, dar complicate prin enunțuri, încât elevii nici nu știu ce se dorește de la ei.

      I-aș mai învăța pe elevi că sensul cuvintelor se dă/redă între ghilimele, că secolele se scriu cu cifre romane, fără liniuțe dedesupt și deasupra, că virgula are rolul ei, atât de clar și trebuie respectat, ca un rol de actor, ce nu trebuie încurcat, că răspunsurile sunt în propoziții, în enunțuri ( mă rog! ), ce reiau parte din întrebare, că reperele de urmat sunt ca niște marcaje pe copaci, care indică drumul prin pădure, pentru că altfel ne rătăcim și nu mai ajungem unde trebuie, că lucrarea e a fiecăruia și are o amprentă personală, de stil, de viziune, că trebuie să fie sinceri cu ei și cu termenii lor, pentru că atunci evaluatorul va ști că știu. Să greșească atât cât e omenește. Că atunci evaluatorul va avea încredere în ei și în viitor. Logic. Cu logică, lucrările de bacalaureat ar trebui să fie o încântare. Condițional- optative(ă).

      Evaluarea la limba și literatura română nu e ca la matematică. Se pot face aprecieri la întregul lucrării, la estetic, la felul de a scrie. Ipoteza, argumentarea / demonstrația, concluzia le-am împrumutat de la problemele de geometrie. Când le dăm înapoi? Când dăm ceva la schimb, o specie, un gen, un basm, o parabolă?!...

      G. Călinescu e o figură a literaturii române nu pentru că a apărut la televizor. Mass-media ”masifică”, așa cum s-a spus… Argumentarea se poate face și fără obsedantele „în primul rând”, „în al doilea rând”, „în concluzie”… Eseul e o demonstrație de forță a capacității creatoare. Creatoare de text/e.

     Le-aș mai spune elevilor să nu uite să scrie în limba română, cu frumoasele diacritice, despărțiri în silabe ( cele mai nevinovate despărțiri ), cu ortograme, grele cât kilograme, cu sinonime, coordonări și subordonări, tocmai pentru a fugi împreună ( cu limba română ) de monotonie. Pentru aceasta e nevoie de scrisul de mână, mai mult, care să-l înlocuiască pe cel la calculator!  Că baremele acelea cu 6 puncte, 4 puncte, 2 puncte, 1 punct nu le plac nici evaluatorilor, că mai bine simplu și clar, să lăsăm teoria literaturii pentru facultate ( acolo e locul ei! ), fără paradă de cuvinte, narator „diegetic”, „ubicuu”, pe lângă arhaicele, deja, „omniscient” și „omniprezent”, cu perspectivă „dindărăt” ( Doamne, parcă e lovitură! ). Bine că au mai rărit-o cu „incipitul”!...

     Un evaluator „născut, iar nu făcut” nu poate fi păcălit. Un evaluator dă ”bacul” cu fiecare ”bac”. Evaluatorii, că sunt doi, patru, șase, adună rândurile, la propriu și la figurat, strâng cercul în jurul acelui punct admis ca diferență, atât de firesc. E ca atunci când ai trage o linie fără linear. Câți reușesc să o ducă dreaptă? Plus/ minus un punct e în firea lucrurilor. Să ne asumăm punctele. Punctele de vedere. Un evaluator va avea întotdeauna dreapta măsură. Cu riscul, asumat, de a folosi propriul „pat al lui Procust”.