„Nu uita că eşti român” (3)

Tudor Arghezi are două versuri de care îmi amintesc când se întâmplă o plecare a cuiva, a câtorva, către alte ţinuturi, altă zonă, alt ambiental: „La orice despărţire / murim câte puţin”.
Desigur că verbul „ a muri” are un sens figurativ, conotativ: pierzi ceva infinitezimal, dispare ceva din tine, o fărâmă de suflet, de bucurie, trăită într-un prezent real şi care trece în amintire.
Aşa şi cu plecarea, la capătul unei săptămâni de şedere, de umblet, de oboseală instructivă şi relaxare a grupului din (zisa) Republica Moldova.
Doamna Tatiana Jereghi, director al Şcolii de Arte Cojuşna, îmi mărturisea, în ziua întoarcerii: „ Este prea greu, aproape insuportabil sentimentul de despărţire de aceia unde bunătatea, mărinimia, toleranţa şi marea cumsecădenie e la ea acasă. Şi toate acestea se datorează dumneavoastră, fraţi care v-aţi deschis sufletul, dragoastea şi tot ce aveţi mai bun pentru a face să ne simţim ca acasă, aici, pe meleaguri năsăudene. Cu un respect aparte ne închinăm părintelui Ioan de la Gledin, de azi încolo părintele nostru spiritual, care, având un suflet dumnezeiesc, ne-a primit, ne-a ocrotit aşa cum poate face un adevărat Părinte.”
Adolescenta Ana Bujac (tot Cojuşna) îmi spunea, poposiţi în părculeţul de lângă Biserica Evanghelică din Bistriţa:
„Aici, în România, am avut parte de o nemaipomenită experienţă de viaţă. Vizitând muzee, şcoli, am dobândit cunoştinţe profunde despre cultura şi civilizaţia neamului meu. Sunt impresionată de monumentele în faţa cărora am zăbovit, de viaţa stradală, de stilul clădirilor, de aspectul general al municipiului Bistriţa. Eu, îm aceşti 13 ani pe care îi am, nu am întâlnit oameni cu inimi într-atât de mari, încât să ne cuprindă pe toţi deodată. În aceste zile am avut parte de o atenţie nemaipomenită din partea celor care ne-au stat în preajmă. Mi-a plăcut mult Gledinul. Mulţumesc mult asociaţiei „Astra” pentru tot ce a făcut pentru noi veniţi aici din stânga şi dreapta Nistrului.”
O doamnă din Tiraspol: „A fost ca la mama noastră. A fost ca un vis frumos. Vă doresc să vă bucure Dumnezeu de tot ce este frumos şi bun.”
Altă profesoară: „Parcă n-aş vrea să plecăm de aici. Am trăit clipe de românism adevărat. Aici limba maternă nu e prigonită. Iar părintele Ioan Titieni a fost cu noi aşa cum este un tată adevărat.”
Dialogul în astfel de clipe se iscă involuntar, aceasta din nevoia de a comunica sincer, deschis, fără rezerve. Aşa am avut conversaţie cu Teodora şi Vasile Hubenco, Eleonora Cereavschi. Închei cu mărturisirea doamnei Raisa Pădurean (Tiraspol): „Venind aici, m-am simţit liberă şi am trăit bucuria de a fi româncă.”
În ce mă priveşte, am avut certitudinea, prin acest grup basarabean, că oamenii de pe aceste pământuri nu uită, nu vor să uite să trăiască starea de a fi român.