Numai de bine

Numărul 260 (1-15 iulie)/ 2013 al revistei Tribuna oferă cititorului un sumar bogat, divers şi interesant. Dar nu despre sumarul acestui număr vreau să vorbesc, ci despre un singur text din componenţa sumarului, textul de pe ultima pagină (36) care mi-a reţinut atenţia în mod special. Textul se intitulează „Un bistriţean generos”, semnat Alexandru Petria şi dedicat lui Menuţ Maximinian, scriitorul şi jurnalistul care se află (cu folos!), de ceva vreme, la conducerea cotidianului Răsunetul.
Despre Menuţ Maximinian s-a scris şi s-a vorbit mult, îl cunoaşte „o lume întreagă”, cum s-ar zice, încât nu ştiu dacă s-ar mai putea spune ceva (esenţial) ce nu s-a spus despre el.
Dar să vedem mai întâi ce ne spune despre Menuţ autorul textului pomenit mai sus.
„Nãscut în 1979, a terminat Literele, specializarea românã - etnologie, şi are un drum cu nu prea mulţi tovarãşi între colegii sãi de generaþie. Este fascinat de lumea satului, fie şi în dezagregare, pe care uneori o idealizeazã, când la modã predominã urbanul. Se simte cel mai în apele lui printre ţãrani, scrie despre ei prozã, versuri, articole, promoveazã muzica popularã inclusiv la tv. Debordeazã de energie, cu texte pliate rapid pe evenimente, fiindu-i intratã în sânge urgenţa gazetãreascã. Crede cã reuşeşte sã reţinã prin cuvinte viaţa şi sã-şi facã semeni mai altfel decât sunt. Nu agreeazã polemica, o evitã lungind mãsura posibilului, pariazã pe pãrţile luminoase ale oamenilor. Dacã nu declaratã manifest, probabil are în subconştient ideea cã, oprindu-se asupra realitãţilor zilnice, influenţeazã fluxul istoriei locale. Mare, micã, e adevãrata mizã a lui Menuţ Maximinian.
Google furnizeazã doritorilor amãnunte îndestulãtoare despre cãrţile lui, nu puţine, fiind un tip harnic. Pretextul articolului de faţã e volumul de poezii „Noduri în haos”, apãrut la editura Eurobit din Timişoara, în 2012, în cuprinsul cãruia întâlnim şi poeme traduse în englezã şi francezã. Credinţa în Dumnezeu e cealaltã temã a cãrţii, pe lângã cea a satului, despre care am amintit mai sus, definitorie pentru Maximinian. Versurile sunt cu alonjã tradiţionalistã, în acord intim cu felul de a fi al autorului - «Pluteşte în vene/ Ploaia mãruntã şi rece./ Spalã poiana/ Unde odihnesc morţii./ Douã cruci de lemn/ Rezemate pe pãmânt/ Sunt semnul casei pãrinţilor./ În ceas de rugã,/ Când mâinile împreunã/ Cer biruinþã,/ Un abur moale ţâşneşte din pãmânt./ Îl vãd pe tata./ În ochii lui mari,/ Negri ca tãciunele,/ Oglindeşte un zâmbet blând./ Aprind o lumânare./ În flacãrã e chipul bunicii/ Mã mângâie cum o fãcea mereu./ Amintirile nu pot fi smulse/ Din pieptul copilului orfan,/ Chiar dacã au esenţã de morţi.» (Esenţã de morţi). Sau: «Când sania împinse ziua spre amiazã,/ Un pom se clinti în drum./ Plin de globuri de gheaţã,/ El dãdu bineţe fiarelor pãdurii./ Zãpada de altãdatã/ Se piteşte în bârlogul suratelor,/ A evadat fãrã pic de jenã/ Din lumina farurilor de maşinã./ Pe bãncuţa de sub cireş,/ Se întâlneşte cu Dumnezeu./ Ea, iarna, şi ei, îngerii,/ Stau cuminţi aşteptând... » (Ierni pierdute).
Ioan Pintea a afirmat generic despre Maximinian: «Scrie cu profesionalism şi competenţã, are darul de a te face cititorul lui fidel. Şi nu e puţin lucru. Cãrţile lui se constituie, dupã pãrerea mea, într-un adevãrat exerciţiu de comuniune. El ştie, ceea ce demult am uitat cu toţii, sã stea de vorbã cu Celãlalt, sã tãifãsuiascã în numele pasiunilor culturale.»
Neapãrat, în privinţa bistriţeanului, mai e de adus în evidenţã generozitatea în relaţiile cu confraţii, altruismul, lipsa invidiei. Nu ştiu care cotidian de pe la noi mai publicã atâtea relatãri despre viaţa literarã ca Rãsunetul din Bistriţa. Ceea ce nu e de ici, de colo. E clar cã Menuţ Maximinian nu umbreşte degeaba pãmântul”.
Ce-ar mai fi de adăugat la cele spuse? Poate, ar mai fi ceva, zicem noi, dar orice am spune, despre Menuţ, numai de bine! Şi fiindcă ne aflăm în preajma aniversării zilei sale de naştere, îi transmitem şi noi un călduros „La mulţi ani!”
Şi sănătate. Şi inspiraţie. Şi putere de muncă. Restul vine de la sine.