O autoevaluare

antologie. La Gavril Moldovan e vorba de a treia antologie: „Vulcan nestins (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011).
Nu o dată le spun elevilor mei: poezia nu se povesteşte. Ei bine, acum risc: să povestesc o carte de poezie.
Am purces la investigaţie, urmărind (pe deoparte) cât de evidentă e la Gavril Moldovan, ceea ce observasem în alte dăţi, interferenţa de sinceritate ingenuă şi simplitatea pură, frustă, adică netrucată, nemimată, a demersului său liric; şi (pe de altă parte) calitatea câtorva motive preferate de el: odaia, anatomia proprie, scrisoarea şi geografia personală. Deopotrivă, voiam să îmi confirm că, dacă metafora lui surprinde, totuşi nu e ostentativă.
Odaia e un spaţiu al „cunoaşterii/ şi necunoaşterii”, „un loc pentru imagini”, unde târziul nu se grăbeşte”, dar „se zbate virtutea”; ea ocroteşte „liniştea odăii/ în care ai crescut sorbind din venele universului”. Odaia e, totodată, un fel de limită, care întreţine o stare de dramatism. Încercând să depăşească limita (ceea ce ar însemna un derapaj în tragic), locuirea aceasta capătă doar rebele evadări în geografic, în nostalgie sau în copilărie. O poezie chiar se intitulează „Copilărie – 1950”. Ea e „zmeu uitat în vânt”, însă marcată de odaie şi mâna stângă (motive insistente în universul liric al poetului). „Bistriţa” (titlul unui text) rămâne pentru poet un oraş medieval, „o-ntemeiere nelumească”, în care poetul trece „neostenit printre pietre/ ca regii troieni/ printre bogăţii”. Deopotrivă, Bistriţa „poate fi un fel de bibliotecă/ cu pereţi/file notariale/scrise cu o cerneală epocală.”
„Vizita la Memorial”-ul sighetean îi prilejuieşte următoarea reflecţie: „Sunt doar schiţele sufletelor lor/ pe peretele acesta/ ca şi cum te-ai înălţa/ pe umerii unui duh şi ai vedea/ harta României/ în ceaţă”.
Iar adresarea din „Transilvanie” are un discret ton de tânguire. „te-au pus feudalii pe rug/ românii te-au arat cu un plug/…/ eşti toată numai jelanie/…/ noi am trudit pentru tine/ snopi am legat istoviţi/ lacrimi am stors liniştiţi”.
„Anatomia precară” face un fel de inventar al acelor oase ale trupului care-i marchează existenţa: „alduite-n laboratoare”, prin care „dăm necunoscutului tribut şi tot ce viaţa ne-nvaţă”. Mâinile sunt „două surori nemăritate/ în subordinea unui trup/pe care trebuie să-l predea întreg câmpului”. Dar degetele ? Următoarele versuri, scoase din context, sunt de o desăvâşită ilaritate şi banalitate: „înfrumuseţează viaţa mâinii/ şi te-ajută să împătureşti/ buletinul de vot”. În ciuda eventualei insinuări de ironie, mie îmi vine să le plesnesc cu palma. Dar „Mâna şi ochiul ”? Ea – „hoinară”, el – „părăsit”, în cele din urmă întemeiază „ o nouă fiinţă”, „rotind în lume aripi renăscute”; doar că mâna stângă e „un os prin care vântul suflă-n mine”. În sfârşit, „picioruşele” sunt „minuscule forme/ de pietate”.
Scrisoarea e fie păstrătoarea unei taine doar de poet ştiută („foşnesc în lutul casei scrisori din/ alte lumi”), fie e un vehicul de comunicare explicită. În „Scrisoare de felicitare lui Sancho Panza”, celebrul personaj donquijotesc, acesta e gratulat „pentru că şi-a lăsat casa şi familia singure” (un enunţ domestic, dar care capătă îndată un final neaşteptat) „şi a purces pe drumul literaturii”.
Epistola „Soldatul scriind o scrisoare acasă” e un fel de extrapolare modernă a „Scrisorii…” lui Coşbuc.
Pentru cei care nu au acces la cartea în discuţie, reproduc în întregime această sprinţară „Scrisoare prietenului Franz Hodjak”: „Spui că la douăzeci de ani/ ai înţeles ce dificil este/ să fii neamţ!// Dar român/ în Balcani/ în Evul Mediu, să porţi pe umerii tăi/ soarta a trei imperii ?// O! Mereu mă urmărea/ renegarea/ autodevorarea noastră/ o istorie ce nu ştia/ să înveţe/ şi totuşi am ajuns prin veac/ stăpânii acestor statui/ s-o pui recomandată, te rog”.
Ei bine, quod erat demonstrandum ?
Fotografia de pe aripioara coperţii întâi e sugestivă, expresivă, pentru firea omului Gavril Moldovan şi chipul poeziei sale. I se potrivesc versurile din finalul cărţii: „şi-au fost aduse-n viaţă mâna, fruntea şi piciorul/ cu care omul tandru să conlucreze brav” (adaug de la mine „şi grav”).

Cornel COTUŢIU

PS. Dacă am o reţinere referitor la „Vulcan nestins”, ea a fost stârnită de prefaţa la volum. Autorul ei a compus-o ca şi cum s-ar admira pe sine. Ceea ce îmi aminteşte de Eminescu: „Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el”.

C.C.