O carte care se citeşte cu ochii înlăcrimaţi

…”Vă scriu din ultimele clipe ale vieţii mele. M-a paralizat de ambele picioare şi cancerul a pătruns de la piept la plămâni. Nu mai pot rezista. Am început tratamentul cu injecţii de morfină. Maria nu ştie, dar am căutat, totuşi, să o conving că eu voi muri, că sunt foarte bolnavă. Ea nu vrea să ştie şi să creadă că sunt pierdută. De aceea, doamnă directoare, eu vă rog cu lacrimi în ochi să mă înţelegeţi şi să mă ajutaţi (…).
Doamnă directoare, vă rog să ajutaţi ca fetiţa mea să intre la o şcoală pedagogică ca eu să pot să mor liniştită” (…)
Vă rog să o lăsaţi pe Maria să vină până acasă să o mai văd o dată” (pag. 118).
Asemenea mărturisiri nu numai că impresionează, dar ne arată la ce cote de responsabilitate îl obligă meseria pe educatorul de la Casa de copii.
La pagina 108 citim: „Condiţiile noastre de la Casa de Copii sunt cele mai minunate din ţară, iar noi o denumim acum „Un cuib al fericirii” (Semnează un grup de eleve de la Şcoala Profesională Lugoj, foste interne în Casa din Năsăud).
Cu drag şi recunoştinţă faţă de Casă se exprimă cele 34 de foste eleve – acum devenite fie studente, fie eleve de liceu, asistente sau muncitoare, care mai cer uneori chiar sfaturi sau simplu, îşi exprimă dorul de cei care le-au înlocuit părinţii: „Sunt foarte fericită că m-aţi învăţat şi vă mulţumesc” (Raveca Trifan, pag. 119).
Undeva o familie de foşti elevi ai Casei, acum studenţi, îşi exprimă dorinţa de a mai revedea fostul cămin.
Volumul „Mărturii peste ani” cuprinde, în mare, trei capitole: unul de imagini realizate în Cercul Foto al Casei însumând multe fotografii care oglindesc activităţi educative organizate cu elevele, inclusiv excursii în străinătate; Din corespondenţa cu elevele asistate şi personalităţi ce au colaborat, sprijinit şi vizitat instituţia şi un capitol în care vizitatorii Casei îşi exprimă admiraţia faţă de realizările văzute. Părerea a peste 60 de vizitatori din ţară şi străinătate este laudativă: „Iată ce impresie lasă vizitatorului acest cuib al celor ce nu-l aveau odinioară(…).
Atmosfera familială te înconjoară din clipa în care pui piciorul în pragul casei. Elevele se simt minunat şi arată minunat. Cred că nimic nu le-ar mai putea lipsi.
E mare lucru, cum soţii Avram au putut aduna în jurul lor atâţia oameni minunaţi şi cum au putut crea acest colectiv. Realitatea e că din cei din frunte depinde bunul mers al întregului organism. Îţi face plăcere să poposeşti în acest locaş unde ospitalitatea stă scrisă pe frontispiciul său” (pag. 190, prof. Sabina Gavriliţiu).
Părinţi a sute de copii a căror recunoştinţă le este mărturie despre străduinţa depusă în scopul educării şi calificării lor, a pregătirii pentru viaţă a celor aflaţi în dificultate au fost cadrele angajate la Casa de Copii din Năsăud.
Ce soclu mai arătos ar putea avea statuia unor lucrători în educaţie?