O întâmplare cu un turc

Era seară. Mă plimbam de unul singur prin apropierea locuinței mele. „Domnu!” – aud dinspre șosea, dintr-o mașină elegantă. „Da”. „Sunteți pensionar ?” „Păi, nu se vede ?” Bărbatul (1,50 înălțime) a sărit din mașină și într-o pretinsă limbă turcă a început să-mi spună ce vrea: E membru într-o asociație internațională, cu sediul în Elveția, care face donații pensionarilor din Europa, iar acum, după ce a trecut de Dej, i-a mai rămas o cutie enormă cu vase de bucătărie și vrea să le ofere cuiva.
Îmi deschide portbagajul, de un de scoate un ambalaj cu nenumărate piese de inox, de la cratițe și tigăi până la farfurii „Sunt ale dumneavoastră, dacă tot ați avut norocul să ne întâlnim. Unde stați ?”
Stau tocmai peste drum. Eram, totuși, nedumerit de această generozitate și mă așteptam la orice. Turcul (?) înhamă cutia imensă și mă urmează până la domiciliu. Intrăm. Mă uitam dacă nu are cumva o armă albă, ceva contondent; nu, arăta pașnic.
Îmi înșiră pe canapea ce minunății vrea să îmi lase și calculează că ar fi vorba de 16ooo lei. Sânt impresionat, dar imediat, turcul (?) mă face să înțeleg că ar vrea o replică din partea mea și scoate din buzunar o grămadă de bancnote. Eu îi arăt ce am în buzunar, 20 de lei. O, nu, l-am decepționat. Mă face să înțeleg, prin mimică și gestică, dacă am vreun inel de aur. „N-am!”„Ceva de alb”. „Argint?” „N-am”. Îmi arată gâtul. Îi răspund: ”N-am nimic de argint.” Îi arăt pereții de cărți. „”Ia câteva rafturi” – îi propun.
Îi spun că sunt un pensionar sărac, dar (inventez eu ) când iau pensia, o las la soră-mea. Mă întreabă câtă e, îi spun și se dezumflă. „Hai până la ea.” „Nu e acasă – inventez eu -, e în vizită la o familie prietenă.” Omul scoate din buzunar 200 de lei, spunând că atâta mai poate ca să-mi lase comoara gastronomică. Eu. „N-am”. El: „Cere de la vecini”. Eu: „Sânt certat cu toții.”
Și-a înhămat pachetul imens și a plecat. Cu o figură de om decepționat. Am închis ușa de la apartament, recunoscător că nu am prins vremea lui Ștefan cel Mare.
La două minute, aud țârâit la ușă. Deschid cu oarecare temere, mă așteptam să văd un iatagan deasupra capului. Nu, erau două persoane care să-mi propună un contract pentru noua firmă de gunoi a orașului. Vai, ce miros relaxant !