O monografie sentimentală sau un dicţionar de personaje?

,,Erau vremuri de greaţă”

( Traian Parva Săsărman)

Ca să ajungă narativ în satul originilor sale, Traian Parva Săsărman o porneşte în stil rebrenian : ,,Dacă, de-o pildă, călătorul coboară din munţii care unesc şi despart Bucovina de Ardeal”, în cartea lui ,,Râpa” ( Editura ,,Karuna”, Bistriţa, 2008).

Până să sosească acasă, el încadrează şi temporal cele ce urmează să relateze, în epoca ,,vremurilor de greaţă” ale comunismului. Avem de a face cu un fel de monografie sentimentală despre un spaţiu drag, populat cu personaje pitoreşti sau ,,obligate” să devină pitoreşti. De fapt se reia atmosfera din volumele precedente ,,La Bărăciuni” ( Editura ,,Limes”, 2005) şi ,,Luntrea” ( Editura ,,Karuna”, 2007), ne reîntâlnim cu personajele sale cunoscute.

Satul, lumea rurală în anii comunismului, comportamente, reacţii, tragedii ale ,,poporenilor” măluţeni, într-un timp istoric revolut, aceasta pare a fi tema volumului ,,Râpa”, metaforă protectoare pentru comunitatea sătească asaltată cu brutalitate de un regim care nu mai ţine cont de stabilele şi vechile rânduieli ale locuitorilor acestei localităţi.

Măluţenii trăiesc parcă într-o naivitate istorică. Sătenii ,asaltaţi de o lume nouă, spre deosebire de ţăranii lui Marin Preda, par a ,,avea vreme”. Se apără de inevitabilele pericole ascunzâdu-se în plăcerea taifasurilor moromeţiene. ,,Iepoca”, feţele ei, cum ar spune Augustin Buzura, ies la iveală printr-o ,,reacţie de fusiune” a numeroase personaje. Naratorul ,,puşcă” din degete şi prin scurte formulări aduce în faţa cititorului alte şi alte personaje pitoreşti cărora le conturează sumare portrete, le atribuie ziceri memorabile, acceptate ironic sau comic de mentalul colectivităţii. Prin intermediul lor prozatorul ţine parcă un curs folclorizant, de popularizare simplă, despre ceea ce a însemnat comunismul. Sunt reamintite unele clişee specifice acestei epoci, lozincile ei , totul căpătând şi o interpretare politică. Podul lui Badea Toderică, de fapt un fel de bac, devine pentru slujitorii noului regim comunist simbolul chiaburimii, de aceea ei vor prefera luntrea. Se bârfeşte, se fac tumbe lexicale, se lansează giumbuşlucuri, se exagerează. Pe Badea Ion îl încântă emisiunile, în general culturale, ale Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca de la ,,Europa Liberă”.

Între momentele de paradă a personajelor, în acest dicţionar de eroi, naratorul face loc şi pentru amintirile lui din copilărie, de Nică de Măluţ.

Reapare în această sagă cel mai reuşit personaj al lui Traian Parva Săsărman, Groşan, muncitorul şantierist accidentat şi degradat ca luntraş, un fel de Mefisto care expulza cu luntrea sa sătenii, din raiul originar sau aduce de pe celălalt mal ameninţările unui alt timp care va răsturna valorile tradiţionale ale mediului rural.

Admirabil este descrisă vestimentaţia luntraşului, de fapt o modalitate indirectă de a caracteriza o epocă, cea a comunismului: ,,se purta îmbrăcat în pufoaica acelor vremuri căcănii. Mai purta o căciulă rusească, cu clape, şi în frunte i se mai zărea urma cucului ( sau stemei), semn că aceasta aparţinuse vreunui miliţian”.

Se procedează monografic, ca în volumul ,,Poezii” ( 1905) a lui Octavian Goga. Sunt aduse pe scenă figurile pitoreşti ale satului şi cele reprezentative: doctorul, învăţătoare, preotul. Naratorul o ia pe uliţa satului şi îşi scoate la portiţă personajele şi ni le prezintă.

Prin Pleban se reia poveste lui Văşcălan, de data aceasta eroul muncind nu pe peronul unei gări, ci într-o fabrică. Povestaşul, un radioşant, colportorul de veşti este strajameşterul Ion Pop, cel care îl fascinează pe naratorul copil. Alţii, mai dârji, încearcă să se confrunte cu regimul comunist şi ajung după gratiile închisorii. Aşa este cazul ţărănistului Goriţă, un Ion anacronic pentru acea perioadă istorică. Noua putere are şi ea reprezentanţii săi: Marişca Utemista, un fel de Ana Pauker, Indescu, tipul viitorului activist de partid.

Idilici sunt învăţătoarea Nela şi preotul greco-catolic Vasile Cîmpan, participant la adunarea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba –Iulia. Nu se mai adaugă faptul că celibul preot a ,,defecţionat” în anul 1948, părăsindu-şi credinţa.

Traian Parva Săsărman scrie într-o manieră folclorizant despre o epocă tulbure. Eroii lui nu prea pot fi tragici. Totul se rezolvă printr-o zicere ,,sfătoasă”, de cele mai multe ori memorabilă.

Pentru contrabalansarea ,,vremurilor tulburi” este adus la Măluţ şi Regele României. Nimeni nu rămâne netrecut în revistă. Apar pe ,,bină” chiar şi evreii , boldaşii satului. Totul se încheie printr-o petrecere prilejuită de recolta cireşelor. Doar Râpa, care se prăbuşeşte încă o dată amenninţător, le readuce aminte măluţenilor că împăcarea lor cu vreme este provizorie, că istoria se poate repeta.

Fişele caracteorologice ale personajelor sunt completate cu faptele lor, de cele mai multe ori rezumate, sau prin spusele lor care s-au impus în conştiinţa colecticităţii.

,,Lăiţucile satului”, sau locul de sub vişinul Doamnei Nela, sunt tot atâtea poieni ale lui Iocan, unde se bârfeşte, se pune ţara la cale, se emit sentinţe, se lansează porecle.

Textul povestirii alunecă de multe ori în oralitate şi în poezie. Descrierile te duc cu gândul la stilul povestirilor lui Ion Agârbiceanu, iar paginile de sfârşit ale cărţii, amintesc de finalul nuvelei ,,Popa Tanda” a lui Ioan Slavici.