Realitate şi ficţiune
,,Actorul principal, în povestirile mele, este, desigur, satul.”
( Traian Parva Săsărman)
Lectura cărţii ,,Lunca” ( Editura ,,Karuna”, Bistriţa, 2009) a scriitorului Traian Parva Săsărman mi-a adus aminte de nişte mărturisiri ale lui Ion Agârbiceanu : ,,De altfel, din experienţa vieţii pastorale s-au născut cele mai multe schiţe şi povestiri ale mele. Aproape toate personajiile principale din scrierile mele au pornit de la un sâmbure de realitate”. Nu pot să nu adaug la acestea sugestiile din manualul de română pentru clasa a V-a , Editura ,,Humanitas”, de a lămuri elevilor raportul dintre realitate şi ficţiune în opera literară.
Atunci când ai cunoscut pe viu, la faţa locului, personajele portretizate în volumul amintit, curiozitatea de a constata personal raportul dintre realitate şi ficţiune în opera literară, devine o lecţie şi mai interesantă. Dacă apari chiar şi tu în reţeaua personajelor acestei cărţi, lucrurile par a se complica şi probabil subiectivitatea ta, nu o să-ţi ofere perspectiva şi luciditatea interpretării obiective a textelor din cartea lui Traian Parva Săsărman.
Ţinând cont de aceste considerente, ne încumetăm a arunca o privire asupra acestor texte. Într-o scurtă postfaţă autorul mărturiseşte că : ,,Actorul principal, în povestirile mele, este, desigur, satul”. Cele şase portrete reprezintă tot atâtea ,,figuri pitoreşti”, ,,colosale”, ,,artistice” ale localităţii Parva, sau Lunca , după cum apare în carte.
Cel mai realizat chip este cel al lui ,,George-a Docii”, tâmplar, pescar şi vânător. De fapt el nu aparţine total nici uneia dintre ocupaţiile menţionate. Nestatornicul George evada mereu din mrejele meseriilor sale, fiindcă se ,,mulţumea cu puţin”, ,,astalâşia” fiind deseori părăsită în favoarea pescuitului, iar uneori pentru vânătoare. George- a Docii este un fel de boem rural, un ,,fiu al naturii”, un nepăsător, un libertin, pentru care problemele zilei de mâine, cele familiale, erau abandonate în favoarea tentaţiilor pe care le oferea o natură edenică, desprinsă parcă, prin stilul enumeraţiilor, din paginile ,,Cântării României” a lui Alecu Russo: ,,Poate ar fi avut mai mulţi bani de pe urma rindelei. Dar trăiau peştii-n apă , păsările-n aer şi urşii pe lângă caprele sălbatice din Munţii Rodnei”. George-a Docii respectă o morală a pescuitului, peştele era considerat un prieten, un adversar care trebuie respectat. Nu pescuia prea mult timp în acelaşi loc, îşi schimba îmbrăcămintea, clopul pentru a deruta peştii. Tâmplarul clandestin avea atelierul în podul casei. Când veneau persoane suspecte din partea finanţelor, scara pe care se urca în pod era ridicată, ,,inamicul” fiind receptat prin două vizoare ale acoperişului de draniţă. Izolat, ca pe o insulă, tâmplarul deschidea, în acele momente de control, lada , ,,un fel de fast-food ambulant”, de unde se servea cu vin ales, ţuică, salam , conserve de carne, îl omenea pe cel în tovărăşi căruia se afla, vreun clint care sta de capul lui să-i termine o uşă, o fereastră. George-a Docii era asemen Fefeleagăi lui Ion Agârbiceanu , puţin bisericos: ,,El nu prea le avea cu biserica şi cu popii”.
Galeria de personaje pitoreşti din Lunca se completează cu ,,Tâna Floare”, gazda clubului de şah al ,,intelighenţiei” satului, vânzătoarea de ţuică pe datorie, căsătorită cu un evreu, sechestrată de nemţi, pentru lagărele de exterminare. Ea se salvează prin insistenţa dovedirii originii sale etnice, pe baza ,, costumului ei de haine româneşti”. A fost un fel de doică la copiii mei. Aproape de optzeci de ani, Tâna Floare ne grijea pruncii, oricând aveam nevoie, în schimbul unei plăţi şi a unui deţ de ţuică tare. Judecăţile ei erau ferme: ,,Mă mândra lelii, eu nici te laud, nici te ocărăsc, numa-ţi spun că nu eşti bun!”.
O istorie de familie se propune în naraţiunea ,,Mădălina”. Se revine la personajele pitoreşti ale satului în povestirile ,,Gabor şi Tereza” şi ,,Hojdea”. Ungurii rătăciţi în Lunca , Gabor şi Tereza formează un cuplu suficient sieşi ,,îşi ajungeau unul altuia”. Ei adugă satului românesc de sub munte specificitatea maghiară, completând firea acestor locuitori portretizaţi de prozator în manieră sadoveniană : ,,Oamenii sărbătoreau cu aceeaşi patimă, cu care trăiau sub crestele munţilor, de sute de ani”. Cei doi vor dispărea ca doi anonimi, înmormântaţii de oamenii din Lunca.
Patina uitării a lunecat şi peste cizmarul, cârpaciul Hojdea, şi groparul de serviciu al satului: ,,Nimeni nu mai ţine minte când şi cum a murit. Nici cine i-a săpat groapa de veci”. Hojdea, cel ,,de-a pământului”, încheie şirul portretelor din această carte. El intră în categoria umililor, rămas în memoria colectivităţii prin excesele bahice, terminându-şi, nu de multe ori, lucrarea de gropar, acoperirea cu pământ a sicriului celui îngropat, a doua zi. Starea lui de neputinţă datorată ebrietăţii, devenea ,,ultimul priveghi” al celui plecat.
Traian Parva Săsărman îşi permite de multe ori în textele sale o exprimare orală, degajată, fără complexe , fără ceremonioase pregătiri: ,,Să tot fi avut vreo”, ,,de pildă” etc. Acesteia îi mai adaugă plasticizarea unor bancuri specifice epocii comuniste. Portretele recompun secvenţial o epocă, evidenţiază mentalităţi. Naratorul intervine concluziv, parcă ar preda o lecţie despre o perioadă de timp revolut, unor persoane care n-au trăit acele vremuri. Ai impresia câteodată că prozatorul priveşte totul din perspectiva zilelor noastre, sărind din ,,ieslea” acelor ani, insistând şi pe o radiografierea a acelei perioade pentru necunoscătorii ei.
Traian Parva Săsărman îşi luminează naraţiunile cu razele scrisului celor trei maeştri tutelari: Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu şi Liviu Rebreanu. Dulceaţa melancolică a curgerii scrisului său urmează modelul sadovenian, preferinţa pentru umilii satului vine de la Ion Agârbiceanu, iar pasul frust şi măsurat a frazării sale este de sorginte rebrenian.
Traian Parva Săsărman îşi adaugă în ,,panoplia” personajelor sale reuşite, alături de luntraşul Groşan, pe tâmplarul, pescarul şi vânătorul George-a Docii.
Adaugă comentariu nou