O nuntă aparte

Poetul Gheorghe Andrei Neagu propune, prin volumul „Nunta neagră”, apărut la Editura Valman din Râmnicu Sărat, întâlnirea cu dragostea ce abundă pe ritmurile cuvintelor. Un singur poem, de o întindere impresionantă, care aduce în faţa noastră zbuciumul sufletului, sacrificiul şi biruinţa celui mai puternic sentiment al omului, iubirea.

Poezia este tradusă în engleză (Gabriela Pachia Tatonirescu), franceză (Virginia Bogdan), italiană (I.D. Denciu), rusă (Alla Murafa) şi spaniolă (Mioara Angheluţă), astfel încât de povestea neobişnuită a nunţii celor doi eroi să beneficieze cititori din întreaga lume. Povestea începe atunci când. „Ziua-şi ridicase fruntea/ Din pădurea adormită”. Natura este cea care va contura frumuseţile celor doi îndrăgostiţi. O poveste aparte, în care mireasa vine dintr-o lume aparte, cea a răului, a suferinţei, însă cu atât mai mare este patima: „Când cu ochii plini de patimi/ Mă îndrept spre ea, strigoi/ O aştept ca altădată/ Să se nască din copaci/ Alergând înfiorată/ Şi cu buze, ochi de maci”. Pe acorduri muzicale va veni şi primul fior: „În sărut suav de brumă/ Stau ascuns în zor de note/ O ghicesc uşor venind/ Pe cărarea sărutată/ De atâtea ori, pierind”. O poezie care ne aminteşte de Luceafărul lui Eminescu, iubirile împlinindu-se dincolo de gândurile umane: „Mă cuprinde cu durere/ Îmi ghiceşte gândul-taci!/ Şoapta este azi un strigăt”. Fie care trăire este completată de lacrimile care astâmpără dorul: „Iar plânsul, mut şi aspru/ Se aşază peste noi/ cerul nu mai e albastru/ ochii sunt văpăi”. Versurile, la persoana întâi, sunt ca o spovedanie în faţa cititorului, a eroului îndrăgostit: „Când cu buze tremurate/ Mă sărută pătimaş/ Ziua nunţii sorocite/ A venit! E azi.” În acest context, al nunţii, mireasa se vede năpădită de gândul dedicării persoanei iubite: „Plânge ea, iar eu sunt plânsul/ Florilor căzute-n drum/ Numai dorul meu, nebun, / Cată ochii-nfriguraţi”. Peste frunze sângerânde, iubiţii se vor însoţi cu vântul pentru ca trupurile să adune cântecul iubirii: „Despletind păduri de fum/ Trupul meu cuprins de jale/ Îşi înalţă rugi spre ceruri/ Zeilor, cer îndurare”.

Nuntaşii sunt şi ei diferiţi faţă de petrecerile obişnuite, venind lălăind atunci când „Fata plânge-ncetişor,/ Păru-i despletit în valuri/ Ochii cată ajutor”. În acest context, al dragostei interzise, apare în vers şi poetul care este luat la rost de zei pentru scrierile lui: „De data asta ai judecat/ Gândul tău poete/ Ce-i asta? Dragoste? Iubire?/ Au dreptul muritorii să iubească?/ Să prindă îndrăzneala nefirească?” Când mireasa este aşteptată peste vremile lumii, fiind îmbiată la un pahar de vin de zei, mirele este supus celor mai tari încercări psihologice: „Voi aţi ucis nevinovat/ Un zbor de inimă curat”. Atunci când zeii îl privesc de sus, el caută târzia mângâiere pentru salvarea dragostei: „Nuntaşii stau de piatră/ Cu ochii răi şi crunţi/ Şi fiecare aşteaptă/ Urmarea acestei nunţi”. Purtând-o „cu braţe de mort/ Dând iar tribut durerii”, iubitul îşi aşteaptă mireasa, fiind mângâiat de mâinile-crengi ale pădurii: „Se clatină copacii/ Cutremuraţi de vânt/ Din contopirea pură/ A dorului cu iarba/ Zac miri ucişi de ură/ Plânge pădurea”.

O adevărată odă dedicată dragostei, cu versuri frumoase, care se citesc cu bucuria omului care iubeşte frumosul. Ţinuta grafică, paginile negre, florile care însoţesc versurile dau o notă aparte cărţii, făcându-ne s-o aşezăm pe raftul cu cele mai frumoase poeme de dragoste.