Omul epocii sale

   Când fac această afirmație, mă refer la Alexandru  Ioan  Cuza, care a fost între anii 1859-1866 domn în „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, interval scurt de timp, dar în care a reușit să realizeze reforme cât într-o epocă istorică îndelungată. Poate că a ținut seama, cât a putut, pe parcursul scurtei sale domnii de îndemnurile lui Mihail Kogălniceanu – „Fii dar omul epocei, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar tu, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție. Fii simplu, … fii bun, fii domn cetățean, urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr și închisă la minciună și la lingușire”.

   În vasta sa activitate reformatoare l-au ajutat colaboratori și sfetnici apropiați (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Al. Papadopol Calimah, Gh. Magheru, Baligot de Beine etc.), dar și faptul că avea o bună educație încă din copilărie și adolescență, că era un om simpatic și inteligent, cu replica promptă și ascuțită, că știa, datorită faptului că exercitase mai multe funcții, înainte de a fi domn, care erau noile idei și sentimente care frământau societatea românească la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin prestația sa, a reușit să convingă marile puteri europene de necesitatea Unirii și să o recunoască, să formeze un singur Parlament, să stabilească capitala la București, să unifice administrația, să înființeze și să doteze armata națională, să secularizeze averile mănăstirești, să desființeze claca și să împroprietărească pe țărani, să redea neatârnarea bisericii pe baza vechilor ei drepturi, să dea posibilitatea accesului la învățătură, etc. Această vastă activitate i-a adus însă și „opozanți” ce au reușit să se „unească” într-o „monstruoasă coaliție”. Aceasta, speculând unele intenții ale principelui de a renunța la tron încă din anul 1865, faptul că asupra sa avea o mare influență Maria Obrenovici cu care a avut 2 fii (Alexandru și Dumitru), că a neglijat sfaturile unor colaboratori apropiați și paza de la Palat, a reușit, în noaptea de 10/11 februarie 1866 să-l facă să abdice și să plece din țară unde a rămas până în 1873 când a murit. Și tot M. Kogălniceanu, sfetnicul și colaboratorul apropiat, afirma răspicat că „nu greșelile lui l-au răsturnat ci faptele mari care sunt nepieritoare” și cât va avea țara aceasta o istorie, o frumoasă pagină este cea cu  Alexandru  Ioan  Cuza , care a fost „OMUL  EPOCII  SALE”.