„Omul nou”

     Numai așa, așezând expresia între ghilimele, putem face trimitere la obsesia semianalfabetului de la Scornicești. Românii, ajunși la vârsta senectuții, cu siguranță că au o reacție specială pe seama acestei enormități, devenită aproape o obsesie a propagandei defunctului P.C.R.

     Învățământul de partid (o altă sintagmă chinuită de dogma ceaușistă), cotidienele teritoriale, învățământul... laic, conferințele organismelor teritoriale ale P.C.R., tezele de doctorat, nenumăratele emisiuni de propagandă a ideologiei (zise) comuniste, la radio și televiziune, trebuiau să exprime entuziasme pentru acest deziderat major al societății comuniste în curs de edificare - „omul  nou”. Festivalurile, de tot felul, trebuiau să  valorifice bunuri strămoșești, pentru a sluji (ziselor) principii de făurire (cuvând adorat de Ceaușescu) a societății socialiste (nu oricum, ci) multilateral dezvoltate (deșănțate, ziceam în sinea noastră oamenii fără... ghilimele).

     Și cum trebuia să arate acest „om nou” ? Doar încărcat de superlative politice, civice, morale, de frazeologie demagogică; un om supus, prin vorbe sforăitoare partidului înțepenit la putere, dornic de dictatură.

     Cei ajunși acum la vârsta senectuții (îmi displace acel cuvânt referitor la ultimii „fuștei” ai existenței omului...) am trăit acei ani, antedecembriști, cu mari eforturi de a mima comportamentul scontat de „organe”, cu străduința de a ne păstra valorile de spirit și suflet, cultivate de părinți, ocrotite de propriul nostru efort de a discerne adevărul de contrafacere și de a promova bunuri autentice.

     Apoi, „oamenii noi” (și vechi securiști) au pus la cale lovitura de stat de la sfârștul lui decembrie 1989 (desigur, s-au învelit cu trâmbițele unui fapt căruia i-au zis revoluție). Iar, treptat, ideologia „omului nou” s-a evaporat, tacit, fără icnete dramatice. De ce? Păi, încă în anii 80 începuse să prolifereze hapsânii de funcții guvernamentale sau cei care au clocit, cu răbdare, sub umbrela oportunismului „multilateral”. Iar în acești ultimi 35 de ani (postrevoluționari) coca s-a rumenit multicolor.

     Ei bine, cum pot fi numiți, după 35 de ani, cei care se deosebesc acum prin comportament politico-civic, și, deci, cei cărora nu mai e nevoie să li se potrivească ghilimelele vechi ? Propun astfel: „insul actului decizional”. Aici se pot include „foștimea” și cei care, conducători fiind, corespund tiparului exersat. Astfel de ghilimele sunt ușor de găsit pe verticala puterii: De la Cotroceni, la Senat și Camera Deputaților, de la tot felul de organisme și instituții guvernamentale, la cele județene, orășenești, comunale. O mulțime pentru care legea și Constituția sunt poezii recitate peltic.

     Foștimea și mai tinerele ei neamuri, nu pot să se spele de... dosare, dar își pun direct pe piele halatul democrației, așa încât nu mai simt nevoia, obligația să se spele. Nepotismul, dantelăriile mafiote, arivismul își găsesc astfel întâietate, pentru a deveni „insul actului decizional”.

     Desigur, nu lipsesc excepțiile, ele sunt admirabile; pot fi subliniate, nu învelite între ghilimele.

     Iar națiunea noastră rămâne cel puțin cu speranța pentru mai bine, pentru mai altfel. Speranța, afirmă un psihoterapeut, e un mecanism fundamental pentru supraviețuire, dar și pentru mai bine. Îl cred.

                                                         Cornel Cotuțiu