ORA DE IUBIRE în lirica lui Eminescu

În lirica lui Eminescu, versurile poetului nostru nepereche ilustrează fidel clipa / ora de iubire. Pentru eroul liric eminescian ca şi pentru Hyperion, aceasta înseamnă noapte bogată (Sara pe deal), ceasul sfânt (Sonet II – Sunt ani la mijloc), o zi / o oră (Pe lângă plopii fără soţ), respectiv – o oră de iubire (Luceafărul).

În Sara pe deal, ultimele două strofe concretizează scenariul erotic, într-un viitor ipotetic: „Ah! În curând satul în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte;/ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.// Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” (s. n.).  Să observăm, mai întâi, din versurile citate, registrul verbal (viitorul ipotetic – de care aminteam şi pe care l-am subliniat), acesta punând în lumină un timp al erosului subiectiv, excesiv dilatat. Acesta are drept componentă noaptea întreagă (prin trăire plenară a sentimentelor de iubire şi prin reverie, această sintagmă temporală devine o noapte bogată), iar la rândul ei are ca subdiviziuni (tot de esenţă subiectivă) ore întregi. În al doilea rând, cititorul acestei creaţii să sesizeze că scenariul poveştii imaginare de dragoste se desfăşoară lângă salcâm (mai exact, sub înaltul vechiul salcâm) – metaforă simbol ce ilustrează dublul vegetal pentru eroul liric, dar şi templul sacru al erosului. Aşa se explică prezenţa întrebării retorice din finalul poeziei.

În Sonet II (Sunt ani la mijloc…), ceasul sfânt aparţine trecutului, povestea de iubire fiind rememorată pe un vădit ton melancolic: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/ Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, / Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, / Minune cu ochi mari şi mână rece.” Invocaţia aflată în poziţie iniţială de vers (din strofa a II-a) este urmarea dorinţei eroului liric de a face zilele trecute să fie azi, cum spune el cu un alt prilej: „O, vină iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, / Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mă lasă a petrece.” Privirea şi raza ei  au rol vindicativ, căci în ultima strofă a sonetului „bolnavul” mărturiseşte răspicat: „Iar când te văd zâmbind copilăreşte,/ Se stinge-atunci o viaţă de durere.” (s. n.).  

Tot pe un ton melancolic are loc rememorarea scenariului erotic din poezia Pe lângă plopii fără soţ. Amărăciunea neîmplinirii în dragoste a celui însingurat este pusă în evidenţă prin conjunctivul incertitudinii: „De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns!/ O zi din viaţă să-mi fi dat, / O zi mi-era de-ajuns;// O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, /      S-ascult de glasul gurii mici, / O oră şi să mor.”

Vom înţelege atitudinea fiecărui partener de dialog, din Luceafărul, faţă de problematica timpului, dacă ne amintim versurile din prologul poemului, unde se poate lesne sesiza că cel care iubeşte cu adevărat este Luceafărul, în timp ce frumoasa fată doar  mimează,  afişând cochetăria specifică  oricărei  femei, ce mizează  pe arta  seducţiei: „Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinţa-i gata;/ El iar privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata.” (s. n.).  Să reţinem, din versurile reproduse, mai întâi semantica verbelor „a vedea” şi „a privi”, verbe care definesc preambulul manifestărilor erosului.  Primul verb se repetă şi intră în relaţie cu două adverbe temporale: azi,  mâni – acestea fiind caracteristice timpului profan.  Al doilea verb e la gerunziu şi intră, la rândul lui, în relaţie cu iterativul iar (sugerând astfel o acţiune repetabilă), precum şi cu locuţiunea adverbială de timp de săptămâni.  De observat că versul în care apare această construcţie complexă dă informaţii despre  iubirea contemplativă  specifică sacrului.  Apoi, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Are dreptate Nichifor Crainic, susţinând că „Luceafărul din cer înţelege greşit invocarea fetei, pe care o ia drept o îndrăgostire erotică.” (Nostalgia Paradisului ,Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 276). Sub aspectul acesta, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Pentru fată, e vorba de un capriciu, căci ce altceva exprimă verbul „a vedea”, repetat şi intrând în relaţie cu două adverbe ce sugerează temporalitatea imediată, circumscrisă profanului?  Că aşa stau lucrurile o dovedeşte ideea celui de-al doilea vers al strofei citate mai sus, din care putem înţelege că totul e luat cu o superficialitate specific feminităţii: „Astfel dorinţa-i gata”. Pentru Luceafăr, erosul presupune contemplaţie îndelungată: „…iar privind de săptămâni”.  La capătul acestei perioade (versul al treilea evidenţiază, printr-un superlativ stilistic de ordin cantitativ – „de săptămâni”, în care substantivul însoţit de prepoziţie nu mai are înţelesul timpului profan – o acţiune durativă, excesiv dilatată),  abia atunci „Îi cade dragă fata”.

În dialogul său cu Demiurgul – Părintele său duhovnicesc –, Hyperion îşi mărturiseşte păcatul, dar fără a-l conştientiza: „De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă; // O, cere-mi, Doamne, orice preţ; / Dar dă-mi o altă soarte, / Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;//  Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire...” Să sesizăm că cererea este formulată sincer şi direct, solicitantul fiind gata să accepte „orice preţ” în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar dacă el renunţă la o sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru „o oră de iubire”. De remarcat că focul din privire nu e cel al dragostei pentru fata de împărat, ci e de sorginte astrală, cel al cunoaşterii. Renunţând la el, ca şi la nimbul nemuririi, Hyperion doreşte în schimb o oră de iubire, care nu înseamnă timpul fizic pământean, ci acel ceas sfânt, de trăire plenară a sentimentelor de iubire.

Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc, darul discernământului : „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.” (s. n., cf. Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 109). Ca un adevărat Părinte duhovnicesc, Demiurgul îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe  legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui), ci afişând o ironie înţelegătoare  atât faţă de Hyperion, cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre: „Tu vrei un om să te socoţi, / Cu ei să te asemeni?/ Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri –/ (...) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte. // (...) Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune.../ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –/ Să-ţi dau înţelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual:  paza minţii Fiului, pentru ca acesta să nu fie robit de patimă, la căderea în păcat. Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simplă cicăleală. În realitate însă, El urmăreşte să-şi ferească Fiul de a cădea într-un păcat şi mai mare. Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – „mântuirea este sfătuire multă”. Cu alte cuvinte, Tatăl Ceresc, înţelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită.  Acesta este scopul teologiei necazurilor.