Orgoliul unor scriitori

Personal consider orgoliul ca o trăsătură de caracter mai mult negativă, noi nu ne naştem orgolioşi, ci devenim prin comportament. Desigur, ne putem naşte cu anumite predispoziţii, de pildă temperamentul. Am privit cu curiozitate omul orgolios, acesta are o părere despre sine extrem de exagerată, o părere foarte bună şi nejustificată despre valoarea şi importanţa sa socială. Omul acesta orgolios încearcă a-şi impune ideile fără să ţină cont de părerile celorlalţi, el crede că dacă nu ai orgoliu înseamnă că nu te respecţi pe tine însuţi.
Eu văd acest orgoliu drept o vanitate, o îngâmfare, o trufie şi o suficienţă în care vrei să fii totul. Poate că pe reversul medaliei am putea vedea un caracter solid, tărie şi siguranţă de sine, însă aici, acest orgoliu trebuie să fie limitat, bine măsurat şi mai degrabă colectiv decât individual, orgoliul individual manifestat în arta defensivă poate fi considerat un defect şi nu o calitate.
Scriitorii de astăzi, pe scena noastră literară românească, sunt orgolioşi în sensul vanităţii, într-o bună parte. Mulţi se văd luceferi când de fapt sunt nişte oameni care trăiesc pentru impresie, este aici un fel de stil de parvenire, prin cuvinte, într-o lume în care valorile morale sunt perfect răsturnate, în cea mai mare parte, într-o lume în care forţa şi imaginea banului deţin monopolul aproape absolut, o lume în care nu mai avem o ţintă finală, un scop şi modele reale pe care să le urmăm, o lume răsturnată în care simţurile fizice domină totul, iar omul, chiar în gaşcă, este extrem de singur şi tipizat. Avem în ţară şi scriitori valoroşi, cu repere morale înalte, care trudesc pe ogorul greu al literaturii şi ne lasă un mesaj demn de reţinut şi urmat. Însă asemenea scriitori sunt, din păcate, puţini. Elita intelectuală, cu toată forţa ei teoretică, este profund inactivă şi dezamăgită de politic şi de o mulţime care se lasă foarte greu igienizată moral. Şi până la urmă această elită nu poate fi nici măcar percepută de către cei slab educaţi şi uşor cumpăraţi cu o bucăţică de circ.
Personalitatea unui scriitor este o combinaţie de trăsături şi însuşiri personale dobândite şi câştigate de-a lungul vieţii într-un mediu social bine definit. Orice scriitor are în spate o educaţie primită în primii ani de viaţă şi mai pe urmă. De aici se pleacă ori cu un mare avantaj, ori cu un dezavantaj care-l va apăsa toată viaţa. Între cele două forme stă mediocritatea. Eu văd scriitorul format, valoros, bine conturat, care spune ceva, acel om care pleacă de la un talent aproape înnăscut, trece prin educaţie şi ample acumulări intelectuale şi sfârşeşte prin concluzia că nu a făcut aproape nimic.
Avem mulţi scriitori care trăiesc în şi pentru un orgoliu zdravăn pronunţat, parcă îi acoperă cu totul, îi învăluie, îi apasă şi le bagă pe gât deviza, falsă desigur, „tu eşti cel mai bun, ca tine nu este nimeni, ei toţi sunt prea mici pentru tine.”
De la renumitul critic literar Alex Ştefănescu am aflat câteva exemple sugestive despre aceşti farsori ai literelor. Ceea ce fac aceşti scriitoraşi nu este literatură. Vedem la ei inadecvarea registrului stilistic, utilizarea unui limbaj solemn-oficial pentru descrierea unor scene de viaţă personală, formularea cu emfază a unor banale adevăruri, parada de ştiinţă, fandoseală şi stil afectat, descrierea în termeni bombastici, la superlativ, a unor mici scriitori de ocazie, şocarea cititorilor prin defulare, pentru a fi remarcaţi, originalitate cu orice preţ, poezia propagandistică tipic comunistă, limbă de lemn, maimuţăreala limbajului copiilor. Să vedem câteva texte. Facem paradă de cultura şi ştiinţa noastră. Ex. „Strofa a doua, în poezia Afară-i toamnă, de Eminescu, se dovedeşte astfel a fi un macrohiperbat care conţine tmeze şi hiperbaturi puse în abis.” Stil afectat, artistizarea forţată a textului. „Încremenirea-surdă. Aleargă. Simultan, din toate direcţiile. Înăuntru, din toate direcţiile. Afară, sorbindu-se cu cer cu tot- Cercuri largi. Vârtej. Alergarea-crescând. Din toate direcţiile. Cercuri mici. Vârtej. Cercuri.” Lăudarea peste măsură, bombastic, a unor scriitori de buzunar. „Un arheolog al sufletului, el face parte din Spiţa Marilor Iniţiaţi.” Originalitate cu orice preţ. „Iarna aleargă cu ochii goi-Eu văd venind din urmă frigul-cu picioarele bandajate-în melancolie.” Avem şi poezia de propagandă neocomunistă. „Pe Trotuş e amploare-Şosele, sonde, fum-Termocentrală, soare-Ce n-au fost pân-acum.” Şi în fine, un text aiuritor şi un autor pe care-l voi şi numi, Ovidiu Băjan, care defulează greţos. „Iisus Cristos-se scarpină în c.. şi râde-babele fac spume la gură-în faţa icoanelor de căcat.” Acest individ întrece orice măsură a bunului simţ, este un derbedeu al cuvântului scuipat. A vrut să şocheze şi ne-a şocat. Şi diavolul şochează.
Scriitorul autentic trebuie să extindă şi să adâncească forţa cuvântului. Orice frescă conţine numeroase elemente memorialistice, datele memoriei sunt introduse în sintezele fanteziei, este o îmbinare între o creaţie memorialistică şi una epică, de aici putem avea mari inovaţii în arta povestirii. Memorialistul priveşte, observă oamenii cum trăiesc, cum se transformă, cum pasiunile lor apun uşor şi caracterele se modifică. El ştie să observe şi să-şi proiecteze în afară percepţiile, analizează şi se furişează în sufletele altora şi creează caractere. Un scriitor este „de geniu” atunci când îşi autodenunţă pe rând toate slăbiciunile urmărind depăşirea lor printr-o transcedere spirituală şi o obiectivare artistică, descoperindu-se purificat interior.