Pagini despre războiul nostru din Est

La 80 de ani de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, prin ieșirea noastră, la 23 august 1944, din războiul cu Uniunea Sovietică, cei trei copii ai unui medic român, dr. Ion N.Petroșanu, au dat la tipar însemnările părintelui lor despre participarea sa ca medic chirurg la campania din Est. Ea a durat din 8 august 1942 până în septembrie 1943, când părintele lor ajunge din nou acasă și-și poate vedea familia. Cartea, se intitulează Scurtă epopee a unui medic român pe frontul de Est (Ed. Casa Cărții de Știință, 2024) și conține notații scurte, edificatoare, de cele văzute și trăite, ca șef al unei echipe de medici din secției I-a a Spitalului de campanie 21, de care aparține. Trimiși să panseze și să opereze pe răniții români din războiul rusesc, el are puține lucruri de relatat despre operațiile militare ca atare, urmând frontul la oarecare distanță, unde improvizează mici puncte de ajutor și intervenție. Spre a înțelege mai bine situația de improvizație, amintim că le sunt destinate 300 de căruțe cu mârțoage de cai și cu căruțe hodorogite, pentru a transportul echipamentului sanitar modest, între care se aflau și lămpile de carbid la lumina cărora urmau să intervină. Ei, medicii, au plecat la drum cu trenul pe ruta Buzău-Bacău-Cernăuți, de unde au trecut prin Polonia și abia la 11 august au trecut granița rusească, pe direcția Nipru-Doneț, la 22 august primind 12 autoturisme și 3 autosanitare. Înaintarea pe șosele minate și impracticabile se face din sat în sat, sub amenințarea avioanelor rusești și a partizanilor, în condițiile în care trecerea frontului lăsase în urmă, penurie alimentară și condiții insalubre de locuit, încât dormitul prin șuri și prin clădiri fără geamuri e la ordinea zilei. Drumul spre Est seamănă cu un drum spre vestul sălbatic, pe șosele primitive pline de gropi, praf sau noroi. Abia la 29 septembrie ajung la front și au cei dintâi pacienți, mulți răniți de branduri, ciuruiți, în zona abdomenului și a picioarelor, cu fracturi deschise, prost tratați și aduși cu întârziere, ceea ce-l face să noteze : „Oamenii par a simți caracterul aventuros al acțiunii în care ne-am angajat, acțiune fără obiective, fără o justificare solidă, cu pierderi imense în prezent, cu spectrul înfrângerii, în pragul iernii, vestita iarnă rusească, la mii de km de țară”. În curând, își face apariția frigul intens, întreținut de vânt puternic și îngheț, încât apar destule cazuri de degerături, dar, mai ales, abdomen sfâșiat, laparatomii, cangrenă, amputații. Numărul răniților români ajunge la 650 sau 540 pe zi, ca, la 28 octombrie, să fie 900. E frig, ger, zăpadă, ploaie iar medicul nostru trăiește în condiții subumane, dormind pe jos în bărăci neîncălzite. Abia la 11 octombrie notează sec : „De la plecarea din Mizil dorm pentru prima oară pe pat. Cât privește mâncarea, e și ea tot mai slabă, notând la 25 octombrie: „Primul măr după două luni și jumătate”. În noiembrie e deja iarnă rusească, în timp ce munca e stă gata să-i doboare: „Intru la ora 7 la spital , ies la ora 1”. Grosul răniților vin de la Nalcic, unde românii forțat o ofensivă, dar rezultatul stă în crucile din cimitire, făcute în grabă, nu ca acelea nemțești, cu dichis. Pe alocuri găsesc și „cioloveci” de treabă, care îi adăpostesc în casele lor, iar medicii noștri se ocupă și de-avalma și răniții ruși, așa cum e omenește. Notațiile sfâșietoare și deprimante se înmulțesc: „În jurul meu jale mare. Peste tot plin de brancarde”; unii răniți mor aici, majoritatea sunt evacuați în spate. Peisajul e tot mai apocaliptic: „Arde un sat pe unde trecem”, drumurile „pline cu mașini, căruțe, soldați pe jos, soldați călări, caii cu restul de hamuri pe ei, după ce au fost desprinși de căruțe”, câmpurile imense depozite de gunoi: lăzi, geamantane, arme, haine, alimente, bidoane, butoaie de benzină, aparate stricate, căști etc. etc. Ajung aproape de Rostov, când se anunță o retragere grăbită, după ce sosesc zilnic sute de răniți români și germani. Explozii, incendii, panică : „Ivan vine mereu, aruncă bombe și în gară, unde lovește o ceată de prizonieri”; „Se pare că rușii joacă o mare carte, la care răspund și germanii”. E mutat din spitalul 21, în cel cu numărul 22, avându-și baza la Stalino și Mariupol. Soldații sunt vineți de frig și toți grăbesc retragerea de câte 30 de km pe zi. Trec Niprul pe gheață, ajungând la 16 februarie la Krivoi Rog. Acum notația e mai destinsă: „Marea masă a ostașilor nu au în responsabilitate nimic, afară de ceea ce este pe ei.” La 20 februarie 1943 sunt la Odesa, de unde trec Nistrul, seara sosind la Tighina, unde descoperă cu bucurie că se pot cumpăra mere. În sfârșit, trec Prutul pe la Ungheni, apoi cu trenul prin Tecuci, Focșani, Buzău, spre Mizil, unde dau în primire. Diaristul ajunge la 24 februarie la București, și face o vizită și profesorului său, Iacobovici, la Spitalul Brâncovenesc, însemnările sfârșindu-se aici. Două materiale atașate la sfârșitul cărții, ne oferă date despre biografia sa în continuare. Aflăm că a lucrat ca și chirurg la Spitalul Brâncovenesc, apoi, din 1948, când acesta a fost desființat, a fost numit la Institutul Oncologic, lucrând până în 1969 și creând o mică școală de chirurgie. O spune părintele Institutului Oncologic clujean, dr. I. Chiricuță, care îi arată recunoștință și prețuire. În ceea ce privesc însemnările lui de război, ele completează tabloul dezastruos al unei campanii slab pregătite, soldate cu multe victime și vieți omenești, notații sumare, de un realism amar și crud.