PANEGIRIC LA DESPĂRŢIREA DE VASILE ILOVAN

Încărcaţi de emoţii şi îngrijoraţi de starea sănătăţii prietenului, din trecutele săptămâni, comentând trecem pe străzile Bucureştiului în vara Sfântului Andrei surprinşi de incredibila căldură şi seninătate a cerului, adeverindu-se calendarul din bătrâni. Sunt în compania lui Vlaic Ionică, aşa îi ziceam noi consătenii. De ziua aniversară a lui Vasile Ilovan, hotărâm să ne exprimăm mai direct totala noastră afecţiune, dragostea prietenească neştirbită şi neumbrită de-a lungul vieţii, care ne leagă pentru totdeauna, el aflându-se în spital. Voim să afli, tu Vasile, că îţi suntem aproape, împărtăşind în săptămânile acestea, cât omeneşte este posibil de uşurat, greul suferinţelor tale fizice şi morale, la care te supune confruntarea dintre letal şi speranţa salvării. Comentăm mergând pe străzi, în ce formă ar fi încurajator pentru ca să sporească puterile, să dea cadenţă inimii tale, a cărei puls şi bătăi nu mai au ritmicitatea disciplinată. Dimpreună hotărâm să-ţi facem cunoscute afecţiunea şi urările de sănătate acolo în cadrul spitalicesc unde te afli. Doar acum e miercuri, după poimâine e sâmbătă, 11 decembrie, ziua ta aniversară, împlineşti 87 de ani de când ai venit în lumea soarelui şi cuvântului. Intenţionăm să fugim până la tine, să-ţi sporim credinţa în vindecare şi sănătate. O să dăm curând un telefon, că Mariana – devotata ta fiică – va mijloci vibraţia sentimentelor noastre, ca să-ţi fie strop de încurajare şi revigorare până sosim, spunându-i cum să ne alăturăm şi să ne manifestăm prezenţa lângă el, la aniversare, ochii lui Ionică se înlăcrimează. „E bine! O să plecăm”, aprobă mai mult şoptind.

Cu gândurile lângă el şi familie, prezenţa noastră la aniversarea aceasta atipică în spital duce timpul înapoi să ne amintim cum o serba altădată. Ne încurajăm că va fi sărbătorită onomastica din prima zi a anului nou cu el acasă. Şi toţi împreună. Fiindcă relaţiile noastre şi prietenia noastră din zile bune, vesele, ca şi în cele de tristeţi şi îndurerare, mai trăiau atunci Luţu Vlasa, Nicolae Neagoş, Ion Echim, au atins cote de frăţietate. Fiindcă noi, o mână de consăteni şcoliţi, cam de aceeaşi vârstă, avurăm şi avem destine apropiate. Dovadă şi acest îndoliat moment, că nici măcar pe catafalc, până acum, unul nu a ajuns acasă. De aceea e pus semnul întrebării, ca o premoniţie, după titlul volumului IV din tetralogia românească încheiată recent: Cândva mă voi întoarce acasă. La Monor? Dar întrebarea rămâne pentru ceilalţi. Răspunsul a fost al fiecăruia care a trecut Rubiconul.

Dar grăbiţi paşii, că vine seara şi mergem s-o revedem pe nonagenara Lucreţia Netea, monoreancă la origini şi ea. Intrăm grăbiţi în locuinţă că sună telefonul insistent. Ascult în aparat vocea tremurândă a învăţătoarei Anuca Cosma, nepoata: „Unchiule, domnul Ilovan a murit... azi...”

Cum azi?... Acum e alt azi, aici, înainte cu o zi de 11 decembrie. Sunt sosit cu Ionică Vlaic de la Bucureşti, stăm înmărmuriţi lângă trupul neînsufleţit al defunctului, alături de familia îndurerată şi cu dumneavoastră, cei de faţă, să asistăm la prohodul lui Vasile Ilovan din Monor, şi la înhumare aici în Bistriţa.

Despre viaţa, omul şi profesionistul, despre soţul, tatăl şi bunicul, despre prietenul şi istoricul, se impun succinte relevări.

Vasile Ilovan s-a născut în 11 decembrie 1923 în comuna grănicerească şi greco-catolică Ruşii Munţi, aparţinătoare înainte Companiei 1 din Monor, a Regimentului II român din Năsăud. I-au fost părinţi Teodor Ilovan din localitatea mureşeană şi mamă Fironica Precub din Monor, orfană de tată din Primul Război Mondial. Tatăl lui era tăietor de pădure şi moare în munţi într-un accident de lucru. Mama se întoarce acasă în Monor cu doi copii, Vasile, de vreo 3 ani, şi sora Sâiuca, de vreun an, într-o familie numeroasă şi având o situaţie gospodărească modestă. Aici îşi continuă copilăria şi face şcoala primară de 7 clase, cu toate avatarurile orfanului, nevoit a-şi câştiga, pe măsură ce creştea, pâinea zilnică, trecând prin tot felul de experienţe şi angajări. Pentru întreţinerea la Şcoala Normală din Năsăud, mama lui se angajase femeie de serviciu. El, vara, lucrează ziler în sat sau cioban în Călimani la stână. Sub ocupaţia maghiară, pe când era elev la Normala din Gherla, îşi pierde unica soră în condiţii dramatice.

Absolvă şcoala şi obţine diploma de învăţător în vara anului 1945, unde fusese violonist şi solist în vestita orchestră. Cu vioara sub braţ şi entuziasm în suflet, porneşte în cariera de dascăl. Încă de elev îl atrase viaţa artistică şi culturală a satului şi, în acea vară la sfârşit de război, din 1945, întemeiază formaţia de jocuri populare din Monor, preluând de la ţăranul Ilie Echim Blaga, salvează câteva jocuri bătrâneşti, între care vestita Roata. Toamna începe cariera de învăţător în Gledin, unde îndată formează un cor sătesc, confirmând structura lui apolinică. Cu echipa de jocuri din Monor face repetiţii duminica şi fulgerător ajunge vestită în judeţ. Această formaţie aduce mutarea tânărului ca învăţător şi director al şcolii primare din Prislop, ca să formeze echipă culturală.

În vara anului 1947 se căsătoreşte cu monoreanca Maria Neagoş, absolventă a Şcolii Normale de Învăţătoare din Gherla şi întemeiază o familie de durată, până la decesul lui, încărcată cu toate ale vieţii: bucurii, cu copii, avându-i pe Tibi şi Mariana, cu nevoi, cu realizări profesionale, cu greutăţi materiale inerente dăscălimii, cu satisfacţii şi împliniri. Salvator a fost întotdeauna tonusul, optimismul lui şi când apărea altă încercare, fie a lui, fie a soţiei de sănătate, îşi asocia sprijin moral vioara şi treptat arcuşul aluneca provocator spre alte gânduri, de bine şi speranţe. Nu o dată am constatat asta în casa lor, în familia lor.

De îndată ce ajunsese învăţător, Vasile Ilovan a aderat la Partidul Social-Democrat al lui Titel Petrescu, entuziasmat de tezele doctrinare şi perspectivele politice. Dar după unificarea acestuia cu Partidul Comunist român, avându-l semnatar pe Lotar Rădăceanu, erau amândoi învăţători atunci în Monor, a scăpat cu greu să nu fie exclus pe motivul provenienţei şi a platformei liderului dintâi pentru care s-a înscris, cum i se întâmplase învăţătorului Emilian Furdui şi altora.

Dar a fost mutat în alte localităţi.

După un timp, având originea socială „bună” şi, oricum, om de stânga, cu cinstea, hărnicia lui artistică şi încrezător în viaţă, deşi trecuse un an prin spitale şi sanatorii pentru boală grea şi suferinţe, într-o zi se pomeni iar chemat pentru ultimatum, da sau nu, răspuns ce nu-l mai putu ocoli şi astfel fu scos de la clasă şi transferat în mic activist de partid, iar mutat, la oraş, de atunci Politica devenise profesiunea lui pentru restul vieţii de salariat. Urcase greu câteva trepte, că nu era fiu de muncitor industrial sau fiu de minier, de la Rodna, „că ministru m-ar face”, îmi spuse într-o zi glumind, cu ironia-i ştiută. În plus, nu era la modă a fi activişti oameni cu firea lui veselă, deschisă, chiar glumeaţă, când în ţară se aplica draconica luptă de clasă. Târziu a urcat până la a fi secretar cu propaganda la judeţ, după care a coborât şi trecut redactor şef la ziarul judeţean „Ecoul”, de unde s-a pensionat. Aici a fost deceniul lui cel mai bun, regăsindu-se în studii de istorie (făcuse facultatea şi avea diplomă de profesor în aceasta). Se cantonase în cercetări locale şi se fixase în cele ce îl atrăsese din tinereţe, a istoriei social-democraţiei în arealul experienţei lui de viaţă: nord-vestul Transilvaniei. Ancorarea în câteva momente de luptă naţională şi socială, unde aduse noi contribuţii, la istoria modernă şi contemporană, îndată îl făcuseră remarcat. Aşa au fost cele despre Legiunea a XIII-a a lui Ioan Pop din Mărişelu şi cele despre rezistenţa şi opunerea românilor la ocupaţia Ardealului de Nord de către horthysmul maghiar, care deveniră un răspuns de conştiinţă românească. Refuzul de a fi mutat la Cluj sau Bucureşti ca activişti, schimbând modestul cabinet raional de partid, pe convingeri şi argumentele politice, a fost greu. Motivarea i se acceptase într-o duminică la vânătoare pe Câmpie, cum tainic îmi spusese. Era bun vânător, asta o ştiu bistriţenii politici ai vremii comuniste.

Consăteni şi prieteni fiind, apropiaţi încă din şcolile secundare prin care am trecut împreună, ne-a însoţit această legătură până azi. Astfel, am participat şi la căsătoria lui cu Măriuţa Neagoş, care a durat 63 de ani împliniţi, spre uimirea oricui ştia starea de sănătate precară a doamnei. Şi, iată, el este cel care rupe întâiul cununa altui jubileu în desfăşurare. Ca soţ şi tată, nu spun vorbe în van, afirmând că a fost un model rar dimprejurul meu: afectuos, practic, sensibil, respectuos, răbduriu şi înţelept. Poate uneori prea generos cu copiii; l-am făcut cândva atent. Mi-a răspuns neaşteptat de trist: „Să simtă că are tată; eu nu am avut” (referirea era la Tibi). Am participat şi la căsătoria copiilor familiei Ilovan, unde au urmat apoi nepoţi. I-au fost dragi, cum numai bunicii au capacitatea particulară de a-i iubi. El o manifesta într-un mod şi educativ, intelectual, ocupându-se de adâncirea programei de învăţământ. Făcea adevărate prelegeri când ajungea la Coşbuc, Rebreanu, Andrei Mureşanu, Eminescu, Goga, Blaga, Agârbiceanu... La fel îl interesa şi în ce fel receptau natura şi descoperirea farmecului ei. Şi asta prin drumeţii pe cărări în Munţii Colibiţei, îi îndemna seara să privească cerul înstelat şi să cunoască constelaţii apropiate. Socot că şi-a împlinit cu prisosinţă statutul de bunic luminat.

Era pregătit să şi-l presteze şi pe cel de străbunic, mai ales că doi din ei nu-l vor avea pe-al lor bunic patern, pentru că Tiberiu decedase subit în 2003. Strănepoţii, în număr de patru, au îmbogăţit familia cu florile vieţii de neam continuat. Venirea lor recentă pe lume l-au făcut să trăiască sentimentul fericirii în acest dat omenesc. Aştepta creşterea lor să-i înveselească cu cântece de vioară şi cuvânt românesc de basm. Însă timpul nu a mai avut răbdare să-şi reverse cultura şi educaţia spirituală şi peste cei patru. Dar, pentru că ei există, a închis ochii împăcat cu lumea aceasta a neliniştilor.

Cei mici, cât şi cei mari, dimpreună cu noi, îl vor regăsi în faptele perene care sunt paginile scrise şi tipărite, mai durabile ca omul. Nu publicistica circumscrisă împrejurărilor şi evenimentelor cotidiene îl reprezintă pe Vasile Ilovan. Întâi este aplecarea lui peste evenimentele majore de istorie a patriei înconjurătoare.

Activitatea de istoric a înfăptuit-o prin studii şi cărţi. Din ce a publicat în reviste se amintesc aici câteva titluri: Aspecte ale mişcării revoluţionare şi democratice în judeţul Bistriţa-Năsăud împotriva odiosului Diktat de la Viena; Casa „Ioan Zidaru” din Bistriţa; Momente ale grevei generale din 1920 la minele din Rodna.

După pensionare a consacrat prea puţin timp odihnei şi promenadelor în parc, cheltuindu-l în cercetări de arhivă şi în biblioteci pentru documentare. A scris şi a rescris cu acribie tematicile dezvoltate. După îndelungi ezitări, se hotărăşte să considere textele încheiate şi, în sfârşit, tipăreşte volumele I şi II din trilogia proiectată: Românii din Nord-Vestul Transilvaniei între 1867-1910, în 1998, şi Românii din Nord-Vestul Transilvaniei şi Marea Unire, 1910-1920, în 2007. Are definitivat şi pus pe calculator volumul III, cu care se încheie lucrarea: Tradiţii social-democrate, continuate, în judeţul Bistriţa-Năsăud, având asigurarea familiei că va apărea în anul 2011. Un rând-două despre cărţile şi studiile bibliografice. Ele au stârnit interes, încât au devenit referinţe fundamentale în problemele cercetate de autor, spre surprinderea specialiştilor.

Vasile Ilovan a avut o viaţă socială de comunicare largă. Dezrădăcinat timpuriu din satele copilăriei, Ruşii Munţi şi Monor, el nu le-a uitat, ci le-a avut în suflet, în toate împrejurările vieţii, până în ceasul ultim. A făcut, din poziţia în care se afla, tot ce i-a stat în putinţă să rezolve pentru sate şi oamenii lor, din probleme şi necazuri. Pentru Monor s-a zbătut ca în 1968 să-l aducă înapoi la judeţul Bistriţa-Năsăud de la fostele raioane Topliţa ori Reghin, şi i-a reuşit. A apărat apoi de două ori autonomia Monorului, ca să rămână în statut de comună împreună cu Gledinul. I-a fost drag satul şi cât i-a trăit mama, nimeni din cei plecaţi nu veniseră atât de des la Monor. Şi după aceea, s-a întors mereu să-i vadă pe oamenii din echipa de jocuri, acum bătrâni, continuată şi afirmată de copii şi nepoţi, să vadă casele şi uliţele, să vadă dealurile şi pădurile dimprejurul satului.

Iar cu prietenii din copilărie şi mai ales cu cei plecaţi odată cu el la şcoli mai înalte, a rămas definitiv în relaţii apropiate, ajutându-se, vizitându-se, scriindu-şi, telefonându-şi. Au fost însă câţiva foarte apropiaţi, şi cum scria Slavici despre Eminescu şi năsăudeni, dacă ar fi locuit în acel oraş, s-ar fi văzut zilnic. Această comunicare şi provocare a lui a avut răspuns şi a fost liantul de-o viaţă într-o prietenie ridicată în planul comunicării exemplare. Această legătură de intimitate a fost posibilă pentru că Vasile Ilovan a avut, ca înaltă calitate moral, vocaţia prieteniei.

Printre aceştia puţini m-am aflat şi eu, pornită prietenia în urmă cu 73 de ani, în momentul plecării noastre din sat la şcoli liceale. Multe au fost pe parcurs împrejurări de mare intensitate, de discreţie şi de risc. Amintesc numai intervenţia lui la cartea serială în 7 volume. Scrisesem, după indicaţii de sus, pe copertă titlul Însemnări şi portrete, iar ca subtitlul trecusem subţire, fără nici o speranţă, deviza grănicerească: Virtus Romana Rediviva. „Treci-l acesta ca titlu, inversează-le!”, îmi spuse apăsat. Nu am scos un cuvânt până s-a întors manuscrisul şi de la cenzura din Bucureşti. Apoi, înfrigurat, am aşteptat să văd tirajul tipărit la Baia Mare. Aşa a rămas! Avându-l în mână, cu toată ruşinea de bărbat, am plâns ca un copil. Vasile Ilovan este cel care a „botezat” cu acest titlu serialul, care a fost la finalul apariţiei premiată de Academia Română. Nu mai fac şi alte destăinuiri amănunţite, cum m-a scăpat de două ori din mâna Securităţii judeţului. Cei ce au lucrat în acel aparat (mr. Mureşan, col. Muşuroaie) ştiu, cunosc. Eu nu am putut să-i răspund cu asemenea fapte de prietenie. Prea minoră a fost poziţia mea în societate şi gratitudinea mea. Dar o carte puteam să-i dedic... Fie această pagină început şi lumânare aprinsă pe mormântul lui la şase săptămâni, după acoperirea cu pământ.

Vasile Ilovan s-a depărtat de lumea socială cu detaşarea filosofului înţelept. Păşeşte în eternitate împăcat cu trecutul şi de două decenii marea mulţumire o avea odată cu revenirea societăţii româneşti la cadrul politic iniţial, pentru care el în tinereţe militase, văzând pe scena istoriei partidele social-democraţiei în topul puterii, în care el crezuse şi îşi ancorase idealul, îndreptăţit biografic, ca nimeni altul din prietenii şi consătenii lui.

De aceea, să-i dea bunul Dumnezeu împăcarea în veşnicie!

Amico meo Basilico: SIT TIBI TERRA LEVIS!

Teodor Tanco

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5