Părintele Alin Cîndea: „Cine ne va prăvăli nouă piatra?”

În zorii unei lumi care pare a-și fi pierdut direcția, în care ecourile războaielor, ale însingurării și ale neliniștii existențiale răsună în sufletul omului contemporan, întrebarea femeilor mironosițe răsună cu o neașteptată acuitate: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”

Această întrebare, deși născută dintr-o situație concretă, devine simbolul unei frământări universale. Este strigătul acelora care privesc viața cu inima apăsată de greutăți, de sensuri pierdute și de speranțe înăbușite. Filosoful francez Fabrice Hadjadj spunea: „Problema omului modern nu este că nu mai crede în Dumnezeu, ci că nu mai crede în Înviere.” Trăim, așadar, într-o cultură a mormântului sigilat, a pietrei care pare de neclintit, a tăcerii care urmează după moarte — moartea idealurilor, moartea încrederii, moartea iubirii.

Într-o lume obosită de „adevăruri alternative”, de superficialitate și de zgomot mediatic, omul caută, fără să știe uneori, ceea ce femeile căutau în dimineața Învierii: un sens care nu moare, o Lumină care nu apune. Piatra de la intrarea mormântului poate purta multe nume astăzi: depresie, frică, anxietate, indiferență, disperare. Și fiecare inimă care încă mai bate sub povara acestei lumi își pune, într-un fel sau altul, întrebarea: „Cine o va prăvăli?”

Însă Evanghelia ne surprinde. „Ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată.” Piatra era foarte mare — dar nu imposibil de dat la o parte pentru Dumnezeu. Este aici miezul speranței creștine: Dumnezeu acționează în absența noastră, ne răstoarnă pietrele când nici nu mai îndrăznim să sperăm. Nu în virtutea meritului nostru, ci în logica milostivirii Sale. Nu suntem salvați pentru că suntem suficient de buni, ci pentru că El este infinit de iubitor.

Teologul francez Jean-Luc Marion subliniază în reflecțiile sale despre fenomenologie și revelație faptul că evenimentul Învierii este, prin excelență, un „eveniment saturat”, adică unul care depășește orice așteptare, orice înțelegere, orice categorie umană. Nu putem cuprinde Învierea în formule, dar putem fi cuprinși de ea. Nu o putem închide într-un discurs, dar ne poate elibera din orice închisoare interioară.

În spatele pietrei răsturnate, femeile nu au găsit trupul unui mort, ci un tânăr îmbrăcat în veșmânt alb, o imagine vie a speranței și a începutului. Un tânăr, nu un bătrân al resemnării. În inima suferinței, Dumnezeu răspunde nu cu un argument, ci cu o prezență. „A înviat! Nu este aici.” El nu mai aparține lumii închise a morții, ci deschide porțile unei realități noi.

În realitatea zilelor noastre, acest mesaj devine mai urgent ca niciodată. Într-un spital din Gaza, unde o tânără mamă își strânge copilul nou-născut sub sirenele raidurilor, în inima unui bătrân singur dintr-un azil din Paris care își recită rugăciunea de seară, în sufletul unui tânăr care se întreabă dacă viața lui mai are vreun sens — Evanghelia rostește cuvântul care clatină pietrele morții: „A înviat! Nu este aici.”

Aceasta este diferența creștinismului: nu ne oferă un răspuns rece la suferință, ci ne oferă un Dumnezeu care intră în mormânt și iese viu din el. Nu ne oferă o explicație, ci o mântuire. Nu o idee, ci o Înviere. Și, cum spunea cardinalul Jean-Marie Lustiger, fost arhiepiscop de Paris: „Cristos n-a venit să șteargă suferința din lume, ci să o umple cu prezența Sa.”

Astăzi, fiecare credincios este chemat să fie acel „tânăr în veșmânt alb” pentru ceilalți — un semn că piatra poate fi dată la o parte, că moartea nu are ultimul cuvânt, că Dumnezeu răstoarnă ceea ce părea imposibil de clintit. Dacă tăcerea mormântului pare definitivă, creștinul este vocea care spune: „Nu vă înspăimântați!”

Astfel, în miezul întrebării existențiale — „Cine ne va prăvăli piatra?” — răsună răspunsul divin: Cristos a înviat. Nu este aici. Viața a biruit moartea. Și piatra ta poate fi dată la o parte.