Părintele Alin Cîndea: De la întuneric la lumină

Un orb din naștere. Un om așezat la marginea drumului, învăluit nu doar în lipsa luminii fizice, ci și în întunericul unei lumi care nu-i vedea valoarea. Într-o zi, Isus trece pe lângă el. Nu-l ocolește. Nu-l ignoră. Îl privește. Și din acea privire se naște o întâlnire care va schimba totul.

Așa începe una dintre cele mai tulburătoare povești din Evanghelia după Ioan. Nu este doar relatarea unei vindecări miraculoase, ci o parabolă vie a condiției noastre umane. Căci și noi suntem orbi. Ne naștem orbi la prezența lui Dumnezeu, orbi în fața sensului, ai adevărului, ai iubirii. Trăim, vorba lui Blaise Pascal, în „noaptea ignoranței”, în mijlocul unei lumi ce aleargă frenetic fără să știe de ce.

Isus nu se mulțumește să rostească o binecuvântare de la distanță. El se apropie. Face noroi din pământ și salivă, îl aplică pe ochii orbului, apoi îi spune: „Du-te și spală-te în scăldătoarea Siloamului” (In 9,7).

Gestul are o adâncime simbolică extraordinară. Noroiul amintește de creația lui Adam, modelat din țărână. Saliva, în tradiția vremii, era considerată a avea proprietăți vindecătoare. Dar aici, în mâinile lui Cristos, materia devine har. Pământul, contaminat de păcat, este refăcut, reînnoit.

Cuvântul lui Isus cheamă la ascultare. Orbul pleacă, se spală și... vede. Întâlnirea cu Cristos cere un pas în credință. Ascultarea precede înțelegerea. Lumina vine după disponibilitatea de a răspunde unei chemări care pare, la început, absurdă.

Această poveste este, în adâncul ei, povestea fiecăruia dintre noi. Ne naștem orbi la prezența lui Dumnezeu, la semnele iubirii Sale, la prezența Sa discretă, dar constantă. Trăim adesea ca și cum El nu ar exista. Păcatul, durerea, superficialitatea ne învăluie ca un nor.

Dar Dumnezeu ne vede. Ne caută. Ne întâlnește acolo unde suntem — în praful vieții, în eșec, în fragilitate. Și ne oferă lumină. Nu cu forța, ci cu delicatețea harului. Isus nu-l întreabă pe orb dacă vrea să vadă. Nu-i cere merite. Îi oferă lumină pentru că îl iubește. La fel și pe noi: ne vindecă nu pentru că merităm, ci pentru că suntem ai Lui. „Nu ne mântuim pentru că vedem. Ci vedem pentru că am fost mântuiți”, afirma cardinalul Jean Daniélou.

Drumul orbului este un itinerar al credinței. De la întuneric, la miracol. De la miracol, la mărturie. El ajunge să rostească acele cuvinte atât de simple și atât de puternice: „Cred, Doamne” (In 9,38).

Aceasta este și destinația noastră. Nu o religie a regulilor, nu o credință a fricii. Ci o lumină care ne face să spunem: „Cred în iubirea Ta. Cred că Tu ești lumina vieții mele.”

Într-o lume care pare tot mai pierdută în orbire — a relativismului, a violenței, a singurătății — Cristos vine ca lumină. Nu ca lumină care judecă, ci care vindecă. Nu ca foc care arde, ci ca flacără care încălzește.

Povestea orbului nu e o amintire antică. E prezentul nostru. Și promisiunea noastră. În Cristos, întunericul nu are ultimul cuvânt.