Părintele Grigore Furcea, slujitorul de la căpătâiul suferinței

Sunt oameni a căror biografie poate fi povestită prin funcțiile pe care le-au avut, prin locurile în care au slujit și prin anii pe care i-au străbătut, dar sunt și oameni despre care toate acestea spun prea puțin. În cazul unui preot de spital, adevărata biografie rămâne, de cele mai multe ori, nescrisă. Ea se află în camerele bolnavilor, în nopțile de veghe, în rugăciunile rostite în șoaptă la căpătâiul celor suferinzi și în cuvintele spuse atunci când medicina, cu toate puterile ei, ajungea la marginea posibilului.

Vrednicul părinte Grigore Furcea, primul preot de la Spitalul Județean din Bistrița, a plecat dintre noi, lăsând în urmă nu numai amintirea unui slujitor al Bisericii, ci și mărturia unei vocații care, în anii începuturilor, trebuia aproape învățată din mers. Vestea morții sale m-a găsit departe de țară și cu regret nu am putut participa la funerariile sale, dar amintirile m-au năpădit.  

Revăd cum după prima lună de activitate în spitalul nostru, părintele Furcea a venit la mine aproape doborât, mărturisindu-mi că îi va solicita ierarhului său un alt post, întrucât munca pe care o desfăşura era epuizantă. Preot vrednic, acesta venea dintr-o parohie rurală, adaptat la cu totul alte forme de pastoraţie, facultăţile noastre de teologie nefiind pe atunci pregătite să formeze preoți pentru pastorația misionară din spitale.  Întrebându-l de ce spune că nu mai rezistă în spital, mi-a povestit confruntarea sa cu trei muribunzi care i-au cerut împărtăşania. În toate cele trei împrejurări şi-a resimţit corpul inundat de energiile din trupul bolnavilor pe care i-a spovedit şi împărtăşit. Pe măsură ce rostea rugăciunile, se simţea copleşit de forţe externe care îl epuizau. Experienţa din primele zile petrecute în spital l-a marcat peste măsură. Atunci i-am sugerat un concediu, iar el a acceptat, după ce a avut mai întâi o discuţie cu Prea Sfinţitul Vasile Someşanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, care se ocupa de Sectorul caritativ. Părintele Furcea a plecat atunci în concediu, întorcându-se tonifiat şi de atunci, timp de peste 20 de ani, activitatea sa a fost excepţională.

Ani de zile, împreună cu preotul Grigore Furcea și familiile noastre, ne-am petrecut serile din Ajunul Crăciunului cu bolnavii din spital. Împodobeam împreună bradul, după care ne povestea despre datina bradului și colindam cu toții împreună. Îţi creşte inima, văzând bolnavii în cărucioare pe rotile, alţii în cârje sau chiar bolnavi pe care infirmierele îi aduceau cu paturi cu tot, cum îşi unesc glasurile slăvindu-l pe Dumnezeu. Iată o activitate caritativă care valorează mai mult decât kilogramele de portocale împărțite de politicieni.

La sfârșitul lunii mai 1999, Spitalul Județean Bistrița a fost încreștinat de către regretatul Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Anania, care în prezența a peste 10.000 de credincioși, a sfințit Paraclisul cu hramul „Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca”, amenajat în incinta spitalului. Era prima sfințire de biserică făcută de acesta în municipiul Bistrița. În toamna aceluiași an, în apropierea paraclisului, în curtea Spitalului Judeţean Bistriţa, a fost ridicat un altar monumental realizat de sculptorul Maxim Dumitraş, intitulat „Praguri”, cu scopul „de a ne aduce aminte de legile sublime şi necruţătoare ale armoniei divine”.

După decenii în care prezența preotului în instituția medicală fusese îndepărtată, revenirea slujirii religioase în spitalele românești de după 1989 a însemnat recuperarea unei dimensiuni esențiale a îngrijirii celui suferind. Bolnavul nu mai era numai un diagnostic, un caz clinic sau un număr de salon, ci un om cu teamă, speranță, familie, memorie și credință. Medicina se ocupa de suferința trupului, preotului revenindu-i povara de a sta alături de suferința sufletului. Părintele Grigore Furcea a aparținut acelei generații de început. Nu avea în urma sa o tradiție instituțională bine așezată și nici modele administrative gata alcătuite. Trebuia să-și găsească locul într-un univers guvernat de rigoarea medicinei, de urgențe, de suferință și, inevitabil, de moarte, reușind să-l găsească prin discreție.

Există împrejurări în viaţă când înţelegi că raţiunea, chiar izvorâtă din cele mai strălucite minţi, devine un element pe care nu te poţi baza în exclusivitate. Iată o experiență pe care am trăit-o cu ani în urmă împreună cu colegii de la secția de Terapie intensivă, implicați cu toții în asistearea unui pacient suferind de o afecțiune pulmonară gravă. Au fost momente grele, în care am crezut că bolnavul va muri. Într-una din zile  acesta m-a întrebat şoptit şi sacadat — vorbea cu mare greutate din cauza sondei de intubaţie — dacă aş putea să-i aduc un preot. Am tresărit, surprins că muribundul reuşise să-mi citească gândurile. L-am solicitat imediat pe preotul spitalului, care s-a rugat pentru bolnav creând o atmosferă de încredere și apropiere de Dumnezeu, dând curaj bolnavului, dar şi personalului medical. Au urmat clipe de luptă cu boala. Pacientul s-a însănătoşit, fiind îngrijit cu mare abnegaţie de către soţie şi de către cei doi copii ai săi…

În fața unui om care află că este grav bolnav, în fața unei mame care își veghează copilul, în fața familiei chemate în grabă la spital, retorica nu mai folosește la nimic. Rămân prezența, mâna întinsă, rugăciunea și puterea de a nu pleca atunci când ceilalți nu mai știu ce să spună. Aceasta a fost, poate, partea cea mai puțin văzută a slujirii Părintelui Grigore Furcea. L-au cunoscut bolnavii, familiile lor, medicii, asistentele și infirmierele. A trecut prin saloane fără zgomot, a ascultat mărturisiri pe care nu le va putea povesti nimeni, a împărtășit bolnavi înaintea unor operații grele și a rostit rugăciuni lângă oameni aflați în ultimele lor clipe. Câte destine omenești au trecut prin această slujire nu va putea consemna nicio statistică.

Pentru personalul medical, prezența preotului a însemnat ceva la fel de important. Medicii și asistentele sunt învățați să poarte suferința celorlalți fără să o arate pe a lor. Dar și ei obosesc, se îndoiesc, pierd bolnavi pentru care au luptat și duc acasă chipurile celor pe care nu i-au putut salva. Preotul spitalului ajunge, astfel, nu numai păstorul bolnavilor, ci uneori și duhovnicul nevăzut al celor care îi îngrijesc. De aceea, dispariția unuia dintre pionierii acestei slujiri înseamnă mai mult decât încheierea unei biografii. Odată cu Părintele Grigore Furcea pleacă o parte din memoria începuturilor pastorației spitalicești de după căderea comunismului, o vreme în care Biserica revenea lângă patul bolnavului după o lungă absență impusă. A rămas însă ceea ce a construit, spiritul creștin al Spitalului Județean din Bistrița.

Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-i așeze sufletul împreună cu drepții.

Veșnică să-i fie pomenirea!

prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta