Părintele Radu Liviu Roșu: Auto-examinarea zilnică sau grija permanentă de suflet

"Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile de îndată ce ne-am dat seama de ele."

Este de maximă necesitate pentru dependent să fie cu ochii pe calităţile şi defectele lui, în permanenţă şi, în suflet, cu dorinţa reală de a învăţa şi a se maturiza cu ajutorul lor. Dependentul află aceasta după mult chin şi zbucium. De când e lumea, pretutindeni pe glob, oameni cu mult mai multă experienţă decât el, desigur, au pus în practică auto-examinarea şi auto-evaluarea, fără menajamente.

Cei înţelepţi ştiu întotdeauna că nimeni nu face mare scofală din viaţa sa, până când nu-şi formează un obicei din cercetarea cu regularitate a sinelui, până când nu este în stare să admită şi să accepte ceea ce descoperă şi până când nu încearcă să îndrepte, cu răbdare şi perseverenţă, ceea ce este strâmb.

Când beţivul, de exemplu, este în starea aprigă de mahmureală din cauza cantităţii mari băute ieri, n-are cum trăi bine astăzi. Dar, există şi un alt fel de mahmureală, cea pe care o trăim toţi, fie beţi, fie treji -mahmureala sufletească. Ea este uneori rezultatul suitei de emoţii negative de ieri, ori poate chiar de azi - mânia, teama, gelozia şi celelalte ca ele.

Dacă vrem într-adevăr să trăim senin astăzi şi mâine, cu siguranţă avem nevoie de eliminarea acestui gen de mahmureli. Însă, nu înseamnă că ar fi necesare nişte incursiuni morbide prin trecut. Necesare sunt doar recunoaşterea şi corectarea greşelilor acum. Inventarul ne ajută să ne împăcăm cu trecutul și acest lucru este universal valabil.

După ce ne-am făcut cu grijă un asemenea inventar şi am ajuns la pacea cu noi înşine, se instalează convingerea că dificultăţile zilei de mâine pot fi întâmpinate, aşa cum vin ele.

Deşi, în principiu, toate aceste inventarele sunt asemănătoare, factorul temporal face, totuşi, o distincţie între ele. Există inventarul-fulger, făcut oricând în parcursul zilei, dacă ne vedem copleşiţi de evenimente. Există unul pe care ni-l facem la capătul zilei, când trecem în revistă întâmplările din orele care tocmai s-au încheiat. Tragem linia şi facem bilanţul, notând cu plus cele bine făcute şi, cu minus, ce a rămas de dorit.

Pentru persoanele dependente, mai există şi acele ocazii în care, fie singuri, fie în compania sponsorului (îndrumător în recuperare) lor, fac o revizuire a progresului lor de la ultima întâlnire dintre ei. Mulţi dependenți recurg la asemenea curăţenii generale o dată sau de două ori pe an. Mulţi dintre ei recurg cu plăcere, din când în când, la retragerea din lumea de afară pentru o zi, undeva unde să pot rămâne netulburaţi, în scopul auto-examinării şi al meditaţiei.

Să fie oare aceste practici o pierdere de vreme sau prilejuri de posomoreală? Chiar trebuie ca dependentul să-şi petreacă mai toate ceasurile dimineţii amintindu-şi cu tristeţe păcatele de a fi făcut sau de a nu fi făcut ceva? Ei bine, nici chiar aşa. Accentul acesta pus pe inventar pare greu, numai pentru că foarte mulţi nu și-au însuşit niciodată cu adevărat obiceiul auto-aprecierii exacte.

De îndată ce această practică sănătoasă ne intră în sânge, va ajunge ceva atât de interesant şi de profitabil încât abia vom aştepta momentul rezervat ei. Căci minutele, şi uneori, ceasurile petrecute întru auto-examinare îşi au rostul lor - acela de a face mai bune şi mai fericite celelalte ore ale zilei. Şi cu vremea, inventarele noastre vor deveni o parte din regula vieţii zilnice, nu doar ceva neobişnuit sau de excepţie.

Pentru a simți cu adevărat cât de importante sunt aceste autoexaminări, avem nevoie de stăpânire de sine, de analiza onestă a ceea ce se petrece, de bunăvoinţa de a recunoaşte când greşeala ne aparţine şi de tot atâta bunăvoinţă pentru a ierta, când greşeala este altundeva. Nu este necesar să ne descurajăm când cădem în greşeli pe care le-am mai făcut - pentru ca nu este uşor să te disciplinezi. Căutăm progresul, nu perfecţiunea.

Cel dintâi obiectiv va fi dezvoltarea stăpânirii de sine. Aceasta este de prima importanţă. Când vorbim sau acţionăm pripit, capacitatea de a judeca cinstit şi de a fi toleranţi ni se evaporă într-o clipă. O singură tiradă răutăcioasă, un singur raţionament arţăgos ne-ar putea distruge o relaţie cu cineva, pentru o zi sau chiar pentru un an întreg. Nimic nu aduce mai mult folos decât abţinerea de la a spune sau a scrie ceva regretabil.

Trebuie să evităm criticile pripite şi discuţiile pătimaşe şi furtunoase; la fel şi cu tăcerea dispreţuitoare şi cu îmbufnările. Acestea sunt capcane cu momeli puse de trufie şi de dorinţa de răzbunare. Prima noastră sarcină este să evităm aceste capcane. Când momeala este ispititoare, va trebui să facem un pas înapoi şi să reflectăm. Pentru că noi nu putem nici gândi, nici acţiona în direcţia unui obiectiv pozitiv, până când stăpânirea de sine nu funcţionează automat.

Problemele dezagreabile sau neaşteptate nu sunt singurele lucruri care cer auto-control. Trebuie să fim la fel de prudenţi şi când începem să acumulăm o anumită doză de importanţă şi de succes material.

Dacă stăm să privim persoanele dependente, nu există alţi oameni care să-şi iubească triumfurile personale mai mult decât și le iubesc ei; alcoolicul spre exemplu, a băut din cupa succesului ca dintr-un vin care reuşea întotdeauna să-i aducă exaltarea. Când norocul momentului îi surâdea, plonja în fantezii despre victorii şi mai măreţe asupra oamenilor şi situaţiilor. Orbit astfel de încrederea trufaşă în forţele proprii, era predispus la a face pe grozavii. Desigur, plictisiți sau răniți, oamenii s-au îndepărtat de el.

În fine, atât noi cât și omul care se autoexaminează riguros, începem să vedem că oamenii, inclusiv noi-înşine, sunt într-o anumită măsură bolnavi spiritual şi se înşeală adesea; atunci, abordăm toleranţa adevărată şi înţelegem ce înseamnă, de fapt, reala iubire de semeni. Va deveni din ce în ce mai evident, pe măsură ce vom avansa, că nu are nici un rost să ne enervăm ori să ne simţim răniţi de oameni care, ca şi noi, suferă durerile creşterii.

O asemenea schimbare radicală a unghiului nostru de vedere va cere timp, poate chiar timp îndelungat. Nu mulţi oameni pot afirma că iubesc pe toată lumea. Majoritatea dintre noi trebuie să admită că n-am iubit decât puţini oameni; dar şi că am fost destul de indiferenţi faţă de mulţi, câtă vreme nu ne-au făcut necazuri; iar pe ceilalţi - ei bine-nu i-am putut suferi sau i-am urât.

Deşi aceste atitudini sunt destul de obişnuite, descoperim că avem nevoie de ceva mult mai bun, ca să ne păstrăm echilibrul. Nu putem trăi cu sentimente de ură profundă. Trebuie chiar dacă numai puţin câte puţin, să abandonăm ideea că am putea iubi posesiv pe cineva, că i-am putea ignora pe cei mai mulţi şi că am putea continua să nutrim frică sau ură faţă de orişicine se nimereşte.

Putem încerca să încetăm cu pretenţiile nerezonabile faţă de cei pe care îi iubim. Putem arăta blândeţe, acolo unde n-am arătat-o în trecut. Cu cei antipatici putem începe să fim drepţi şi politicoşi, ba chiar ne putem da silinţa să-i înţelegem şi să-i ajutăm.

Ori de câte ori greşim faţă de astfel de oameni, putem recunoaşte fără întârziere - nouă înşine întotdeauna şi lor, atunci când recunoaşterea ar ajuta la ceva. Politeţea, blândeţea, dreptatea şi iubirea sunt notele de baza ale intrării în relaţii armonioase cu practic oricine. Când avem vreo îndoială ne putem opri întotdeauna, spuând: ”Nu voia mea, ci a Ta să se facă Doamne!” Şi ne putem întreba adesea: ”Dacă fac eu altora ce aş dori să mi se facă mie - astăzi?”

Seara, poate chiar înainte de culcare, mulţi îşi fac bilanţul zilei în scris. Acum este un moment prielnic să ne amintim că a ne face inventarul nu înseamnă doar să ne căutăm defectele. Ziua a fost săracă dacă nu am făcut cel puţin un lucru corect. De fapt, clipele dimineţii sunt, de obicei, bine umplute cu lucruri constructive. Intenţii bune, gânduri bune şi acţiuni bune sunt mereu la vedere, la îndemâna noastră. Chiar şi atunci când, deşi ne-am străduit din răsputeri, am eşuat, putem scoate în relief acel eşec din bilanţul nostru, ca pe unul dintre cele mai mari bunuri ale noastre. În astfel de condiţii, durerea eşecului este transformată în ceva pozitiv.

Din asemenea dureri primim imboldul necesar pentru a progresa. Cineva, care ştia ce vorbeşte, remarca odată faptul că ”durerea este punctul de plecare al oricărui progres spiritual.”

Parcurgînd coloana bilanţului zilei, este necesar să examinăm cu grijă motivaţiile fiecărui gând, fiecărei fapte care n-au fost cum trebuie. În majoritatea cazurilor, aceste motivaţii nu vor fi greu de văzut şi înţeles. Când am fost orgolioşi, furioşi, geloşi, neliniştiţi sau speriaţi, am acţionat ca stare - şi asta-i tot.

Aici nu este nevoie decât să recunoaştem că am gândit sau acţionat greşit, să încercăm să vedem, cu ochii minţii, cum am fi putut proceda mai bine şi să luăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, hotărârea de a transmite învăţămintele lecţiilor de azi, în ziua de mâine, prin repararea - desigur - a ceea ce a fost neglijat.

După ce am examinat ziua care se încheie, neomiţând să luăm - cum se cuvine - nota de cele făcute bine şi după ce ne-am cercetat inima, fără spaimă dar şi fără menajamente, Îi putem mulţumi, cu adevărat, lui Dumnezeu pentru binecuvântarea primită şi putem adormi cu conştiinţa împăcată.

(sursa - 12&12)

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!