Părintele Radu Roșu: Examinarea relaţiilor

Dragi cititori, începând cu acest articol, vom explora împreună care sunt etapele procesului de însănătoșire în ceea ce privește cosependența, deoarece atâta timp cât cineva își doreșre o schimbare în bine a vieții, acest lucru este posibil chiar dacă uneori metodele la care trebuie să recurgă, în prima fază sperie sau creează o oarecare reticență.

Plecăm așadar de la faptul că acest gen de probleme, că vorbim de codependență sau dependență de orice natură, de la faptul că persoana care vrea schimbare în bine este necesar să apeleze pentru ajutor la persoane specializate în aceste domenii de tratare a dependenței și codependenței.  

Ideea de a căuta ajutor specializat – de a fi ajuns până acolo, încât să fie nevoie de ajutor specializat – nu le este pacienților tocmai la îndemână. Deşi raţiunea le spune că au  nevoie de ajutor, inima şopteşte scâncit că ar trebui să fie în stare să-și rezolve singuri problemele, fără să mai fie nevoie să-și spele toate rufele murdare sub ochii unor străini. Îi îngrozeşte simplul fapt că cineva care i-a văzut intrând în clădire ar putea crede (după capul lor) că sunt niște făpturi fără voinţă, handicapați afectiv, care au pierdut controlul asupra propriei vieţi.

Şi totuşi, rămân. Frunzăresc o revistă şi își imaginează că sunt în sala de aşteptare a unui stomatolog şi nu într-o clinică de psihiatrie. Rămân, pentru că viaţa lor e o ruină. Toate merg prost şi ceea ce se întâmplă în viaţa lor îi face să plătească un preţ mult prea mare, în sentimente şi emoţii. Invariabil, oamenii din jurul lor, cei la care ţin cel mai mult, ajung să fie şi ei afectaţi de această stare de lucruri.

Cum crezi că te-am trata de codependenţă, dacă ai veni să ne ceri ajutorul? Așa ar suna una din întrebările adresate de obicei pacienților, indiferent de clinica la care se adrsează sau de terapia la care optează , mai ales cele care folosesc metoda în zece etape de tratare a codependenței.

Acest tratament în zece etape pentru vindecarea de codependenţă este conceput astfel încât să indice pacienţilor cum să se confrunte cu chestiunile nerezolvate din copilărie, cu ceea ce noi numim problemele adultului copil, şi, parcurgând aceste trepte, să se vindece de codependenţă. Cele zece etape sau trepte nu intenţionează sub nici o formă să rivalizeze sau să înlocuiască programele de recuperare în douăsprezece etape ale organizaţiei Alcoolicii Anonimi sau ale altor grupuri de terapie de acest gen. Oricum, ele nu sunt străine de cele douăsprezece trepte menţionate anterior, reformulând principiile care stau la baza lor.

Vom analiza, astfel, etapele una câte una, urmând succesiv treptele care duc spre tămăduire şi însănătoşire. Am aflat deja împreună câte ceva despre unele dintre ele.

Am putut învăţa până acum din articolele anterioare destul de multe lucruri despre codependenţă ca să ştim ce important este să înţelegem foarte bine ce se întâmplă. Acum vom pune totul laolaltă, într-o formă la îndemâna oricui.

Din nou trebuie să vă avertizez că sindromul de codependenţă nu este o stare constantă, ci o înşirare de stări. Majoritatea oamenilor sunt mai puţin afectaţi şi ajustările pe care o propun articolele de faţă sunt suficiente pentru a le asigura vindecarea şi o viaţă mai fericită şi mai plină. Unii pot fi atât de profund marcaţi de codependenţă, încât câteva simple articole nu le pot oferi tot ajutorul de care au nevoie.

Dacă tiparele codependenţei vă controlează complet viaţa, gândurile sau sentimentele voastre pot deveni de nesuportat la un moment dat. Dacă se întâmplă aşa, nu întârziați cu nici un chip să căutaţi ajutor specializat.

De asemenea, daţi-mi voie să repet din nou avertismentul cu privire la codependenţă care, exact ca sindromul de dependenţă care ne-a ajutat s-o identificăm, este o boală cronică şi evolutivă. Când ea se manifestă sub forme cum ar fi violenţa, depresia, tulburările de nutriţie şi aşa mai departe, codependenţa poate deveni fatală pentru viaţa oricui.

Aceste lucruri importante fiind spuse, e timpul să mergem mai departe, plecând de la ceea ce noi numim TRENULEŢUL GROAZEI  „MONTAGNE RUSSE”.  

Jackrabbit din parcul de distracţii Hershey, zis şi „bunicul tuturor caruselelor din lume”, a încântat câteva generaţii, timp de aproape o jumătate de secol. Şi tocmai te-ai urcat în ultimul vagon. El se aliniază în rând cu celelalte cu o smucitură şi iată că porneşti uşor în josul pantei. Pe măsură ce viteza creşte, începi să te întrebi dacă bara de siguranţă din dreptul taliei va rezista în cazul că ai într-adevăr nevoie de ea.

Parcă stai de-un secol atârnat pe marginea prăpăstiei, dar niciodată nu vei fi suficient de pregătit pentru prima cădere vertiginoasă în gol. Capul o ia înaintea stomacului şi ţipi fără să vrei. Dar, iată că vagonul se clatină în sus şi în jos, iarăşi în sus, şi tot aşa... Suişurile şi coborişurile sunt parcă mai line, cotiturile mai puţin primejdioase. Primul plonjeu sălbatic în gol a rămas departe, în spatele tău, acum când vagoanele se îndreaptă lejer spre locul de oprire, clătinânduse uşor pentru ultima oară.

Procesul de vindecare va urma întocmai această cale. Pentru că înainte am folosit expresia „adâncire în durere“, haideți să vedem despre ce este vorba. Imaginați-vă că procesul de vindecare este un fel de cădere vertiginoasă în gol, într-o cursă cu montagne russe.

Curba ascendentă indică nivelul cel mai scăzut de durere, cea descendentă arată creşterea ei. Partea inferioară a buclei marchează punctul maxim de solicitare afectivă, cea mai profundă durere. Există, evident, diferenţe între un trenuleţ al groazei real şi reprezentarea noastră. În aceasta din urmă, persoana care porneşte la drum nu vine de pe creasta colinei (din punctul care indică absenţa oricărei suferinţe), ci dintr-un punct care se află pe curba descendentă. Durerea este deja un factor ce trebuie luat în considerare. Primele cinci etape ale vindecării par a conduce pe un drum greşit, tot mai adâncit şi mai adâncit în suferinţă.

În cazul unui trenuleţ al groazei real, singura forţă exterioară care intervine în mişcare este cea a locomotivei din capul trenuleţului. Odată ce ea trage vagoanele pe vârful primei ridicaturi, în punctul cel mai înalt, gravitaţia şi inerţia sunt suficiente pentru a asigura mişcarea în continuare. Cu cât mai mare şi mai prăpăstios este primul urcuş; cu atât se produce mai multă energie cinetică pentru restul drumului (de aceea ridicaturile următoare sunt din ce în ce mai joase, pe măsură ce trenuleţul pierde energie prin frecare şi datorită efortului de a-şi asigura înaintarea).

În cazul modelului nostru, prima coborâre vertiginoasă va asigura impulsul şi energia necesară pentru urcuşul spre vindecare. Vor mai exista obstacole în viitor, dar nici unul nu va fi atât de înalt şi, totodată, vei dispune şi de echipamentul necesar pentru a urca.

Va urma...

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!